Newcastle - Tottenham 1-4, highlights

Highlights of Tottenham - Newcastle 1-4

1st half


1-1, Butt


1-2 Geremi


1-3 Owen



golos, goals, golo, goal, tor, goles, gols, gol, game, match, futebol, football, soccer, fussball, futbol, video, videos, latest, ultimos, recentes, new, novos, liga, campeonato, jogadores, player, champions league, premier, league, champions, uefa, fifa, bwin, liga, serie a, serie, bundesliga, eredivisie, championat, portugal, england, france, spain, italia, italy, english, italian, portuguese, spanish, french, highlights, resumo, resumens, resumos, youtube, best goals, melhor golo, best goal, melhores golos, spurs

Liverpool - Everton 1-0, highlights

Highlights of Liverpool - Everton 1-0, goal scored by Torres.

Champions League: Liverpool - Inter 2-0

Liverpool - Inter 2-0 in optimile Champions League. Goluri reusite de Kuyt si Gerrard.

Kuyt and Gerrard scores for a late victory of Liverpool against Inter Milan in Champions League.

M-am mutat!

M-am mutat AICI. Un spaţiu mai larg, deocamdată în amenajări dar în curând la turaţie maximă.

Să fure Crăciunul!

Aud din ce în ce mai mult în jurul meu oameni care spun că nu le plac sărbătorile de Craciun. Probabil cei cărora le plac, vor spune despre aceştia că sunt nişte mofturoşi. Mie nu mai îmi place de vreo 20 de ani. Nu pot să localizez un moment anume în care mi-a dispărut pofta de jinglebelşi însă îmi amintesc de un Crăciun, tare demult, când, certat fiind cu prietena mea de atunci, am plecat de nebun pe străzi, undeva spre Macaralei. Şi am tot mers vreo trei kilometri de era să ajung la Policolor şi să beau o vodcă împreună cu paznicul fabricii, pesemne abţiguit de mult sub influenţele compuşilor chimici. Poate că de atunci mi se trage, deşi motivul ăsta e destul de banal ca să-l dezavuez într-o asemenea măsură pe Moş Crăciun.

De fapt, Moş Crăciun e un personaj simpatic. Ştiu că pe vremea când mai credeam în el, adică undeva în jur de 5-6 ani (începusem să mă uit la fotbal, asta e cert) îl asociam cu bradul făcut de bunică-mea şi cu ora 12 noaptea când mă trezeam şi umblam tiptil pe hol cu ochii cârpiţi, pentru a cerceta poalele bradului, în aşteptarea Moşului. Aveam câteva globuri preferate, în top fiind un fel de soldăţei haioşi, cu cap rotund. Mirosea a cozonac şi prăjituri în toată casa, pendula de deasupra bradului îşi cânta lin ticăitul iar afară iarna era groasă şi pufoasă, taman bună de aruncat fizicul în zăpadă şi făcut cazemate în faţa blocului. Pe atunci Crăciunul era mişto. După aia, fără a lega de faptul că toată cantitatea de cadouri avea să se micşoreze odată cu trecerea anilor, el şi-a pierdut din şarm. Îmi plăcea din ce în ce mai puţin Crăciunul şi din ce în ce mai tare Paştele, sărbătoare pe care o asociam cu o extraordinară revenire la viaţă. În cruzimea mea, îmi plăceau până şi mieii, biete animale sacrificate din raţiuni biblice întru satisfacerea necesităţilor gastronomice şi gastrointestinale ale carnivorilor de rând.

De fapt, analizând de-a lungul anilor problema, mi-am dat seama că una dintre cauze ar putea fi lipsa mea de afecţiune vizavi de iarnă, acest anotimp care mi-a dat dintotdeauna fiori, total opus celui în care, de pildă, m-am născut. Fiori la propriu. Şi asta cu toate că mă îmbrăcau bine când trebuia să ies afară, ba chiar aş spune că prea bine din moment ce am căpătat aversiunea pentru frig. Analizând în continuare, am concluzionat că, totuşi, asta n-ar trebui să mă transforme într-un Grinch nesuferit, care crede că unica bucurie a Crăciunului e că există un motiv pentru care se stă acasă. Nu mai zic că de Crăciun se cântă acel colind cu Steaua, lucru total împotriva principiilor mele alb-roşii.

Un alt element care conferă Crăciunului un aer antipatic este goana după cadouri. Nu mă-nţelegeţi gresit: îmi place să fac cadouri. 11 luni pe an aş face cadouri non-stop, ba m-aş lega până şi pe mine cu fundiţe roşii, spre bucuria lui Mircea Badea. Într-a 12-a însă, când toată lumea capătă nevroza cadourilor, aş prefera să pun sub copacul din sufragerie borcane cu dulceaţă. De nuci verzi, dacă se poate. Fiindcă înghesuiala în magazine alături de oameni care se îmbulzesc să cumpere orice numai să cumpere, îmi dă aceiaşi fiori pe care mi-i dă apariţia lui Videanu (fie şi sub formă de statuie de marmură) într-o viitoare existenţă de-a mea.

În fine, mai e un motiv ascuns pentru care Crăciunul nu-mi merge la căsuţa inimii. (:D) Mi se pare pur şi simplu o sărbătoare tristă. Colindele par a avea în ele ceva desprins din Mioriţa (astea româneşti cel puţin sunt clar de-acolo: un cd cu Hruşcă e bomboana amară pe coliva “petrecerii”, fie-i zâurelul de zâuă de râs!) iar zâmbetele oamenilor au în ele, dincolo de primele care le-au intrat în cont, sâmburele nostalgic al faptului că le-a mai trecut un an prin vine şi că “cine ştie, maică, ce-o mai fi la anu’?”.

Aşa că, pe bune, dacă găsiţi pe undeva soldăţei sub formă de globuri, daţi-mi şi mie adresa şi făceţi-mi un Crăciun măcar cu 1% mai simpatic. Că nici măcar “caprele”, zău, nu mă mai binedispun zilele astea…

Tadici-Nechita, cuplu mortal

Trecând peste entuziasmul meciului cu Franţa, în urma căruia ne-am calificat dramatic în semifinale, trebuie să recunoaştem că România a făcut un Mondial de handbal foarte prost pentru valoarea actuală şi de fapt a jucătoarelor noastre. Şi dacă e să spunem lucrurilor pe nume, ne-am auto-îngropat prin introducerea obsesivă în echipă a acestei Nechita, extrema de lut. Este incredibil cum un antrenor de prestigiu ca Tadici să o ţină de fiecare dată în teren până în pânzele albe pe această extremă cu psihicul la pământ, care ne-a mâncat meciurile cu Ungaria şi cu Germania (finala mică), fiind cât p-aci să ni-l mănânce şi pe cel cu Franţa. Tadici ar trebui să dea socoteală pentru acest fapt iar explicaţia conform căreia nu avea soluţii nu stă în picioare: şi pe Târca, la 50 de ani câţi are, dacă o puneai în locul Nechitei, juca mai bine. Sau cel puţin juca handbal, nu de-a tesla-n ouă cum a făcut-o sărmana Ada!
Păcat că într-un sport atât de frumos ca hadbalul, atunci când trebuie şi putem să atingem cerul ne prăbuşim ca păsările de plumb.

PS: Văd acum că Tadici dă vina pe arbitrii pentru nereuşita din finala mică. Nu ne lecuim niciodată...

Junior neinspirat

Am fost la concertul lui Bănică Jr. şi mi s-a părut una dintre cele mai slabe apariţii ante-Moş Crăciun ale surprizistului. Sau, ca să respect munca artistului (nici o ironie aici) e nedrept să spun că a fost slab. Mai degrabă monoton şi plin de greşeli în alegerea repertoriului.

Bănică a cântat marcat de naşterea fetiţei Ana Violeta chiar cu câteva ore înainte de concert (să le trăiască!) dar nu cred că acesta a fost cauza care a dus la lâncezeala show-ului. Ba dimpotrivă. Juniorul a început bine dar s-a pierdut brusc, când a început să experimenteze. A cântat melodii de pe noul album Împreună (destul de dezamăgitoare), a intercalat două momente cu copilaşi drăgălaşi care aveau menirea de a marca apropierea Crăciunului dar care tăiau maioneza spectacolului, apoi, în partea a doua, când toată lumea credea că se va dezlănţui, a avut proasta inspiraţie de a-şi cânta o parte din hituri în stil potpuriu. Ceea ce nu se face, fiindcă o dată că lumea are impresia că vrei să scapi cât mai repede şi a doua că, la naiba!, orice artist are respect pentru greatest hits-urile lui, nu le înghesuie într-un sac cu lături.

Altfel, scenografia, dansurile, fetele, vocea lui Bănică, fie, chiar şi prezenţa amicului Petre Geambaşu, au fost ok. Totul într-o Sală a Palatului plină ca de obicei, ceea ce demonstrează că talentul Juniorului este real. Din păcate, el a fost combinat în acest an, cu o proastă inspiraţie a alegerii pieselor şi a negocierii cu tempo-ul show-ului.
Mai jos, o secvenţă din spectacolul Împreună de Crăciun, de sâmbătă, 15 dec.

Under construction

În ultimele luni nu prea am mai scris pe blog, fiind prins cu diverse alte lucruri dar şi mânat de o oarecare atitudine "anti" împotriva unui fenomen simpatic în esenţă dar care creează adevăraţi monştri pe alocuri (şi nu mă refer aici la imbecilii care lasă mesaje fără sens pe bloguri).
E foarte probabil ca în iarna ce vine să încerc o "relansare" a lui, sub altă formă, cu o altă "faţă" şi cu alte subiecte. De asemenea, din iarnă va exista un blog principal şi alte 1-2 bloguri secundare, pe teme specifice, una dintre ele fiind fotbalul, cealaltă cultura.
De aceea, până atunci, activitatea mea aici va fi destul de redusă, asta neînsemnând o închidere a blogului ci doar o perioadă de "mentenanţă" a lui.

Adio Zenga!

De-acum e clar pentru toată lumea: Zenga trebuie să plece de la Dinamo, pentru că e cel mai slab antrenor pe care l-au avut câinii în ultimii 10 ani. Mai slab chiar decât Florin Marin, care e cel mai slab antrenor din fotbalul românesc.
N-am văzut de mult un antrenor care să nu-şi simtă echipa precum Zenga. Italianul nu-şi cunoaşte jucătorii, e fricos, arogant şi are o inspiraţie la schimbări de parcă le-ar face în ciudă. În meciul cu Steaua, de pildă, s-a depăşit din nou pe sine:
- a jucat la fel de fricos ca în orice joc. Dinamo se lasă dominată, fie că adversarul se numeşte Elfsborg, Steaua sau Farul. Şi nu numai că se apără dar are un atac la fiecare 10 minute...
- după ce primeşte (inevitabil) gol, Zenga face schimbări haotice şi trimite brusc echipa în atac fără ca bieţii jucători să înţeleagă ce li se întâmplă.
- l-a titularizat pe Blay tocmai acum, după ce toată toamna ghanezul a fost decimat psihic atât de antrenor cât şi de conducători. Şi, întâmplător sau nu, Steaua a marcat unicul gol după ce Dică şi Neaga au făcut mişto de el.
- vede că Niculescu e la pământ şi totuşi îl titularizează meci de meci, fără a încerca măcar o dată să-i dea o şansă lui Liviu Ganea. Ca să nu mai amintesc de inutilitatea de a avea o echipă secundă (Dinamo II) atâta vreme cât nu încerci să promovezi nici un fotbalist care joacă acolo. Şi aici mă refer la atacantul Lemnaru, care înscrie meci de meci în Divizia B.

Dincolo de Zenga, sunt mulţi fotbalişti la Dinamo care trebuie să-şi ia adio de la echipă. Toată pleiada de ex-stelişti care n-aveau ce căuta în Ştefan cel Mare (Opriţa, Boştină, chiar şi Cătălin Munteanu), apoi Niculescu (o epavă de când s-a însurat), Bratu (total atipic pentru jocul lui Dinamo), Mărgăritescu (din ce în ce mai limitat), Pulhac (mă aşteptam la mult mai multe de la el), toţi fundaşii ăia dreapta de doi bani (Stoican, Galliquio, Blay), Izvoranu (un anonim) şi alţii. E un sezon complet ratat, care demonstrează că fotbalul nostru nu poate miza pe constanţă, atâta vreme cât aceiaşi jucători au câştigat la pas campionatul sezonul trecut pentru a claca lamentabil acum.

Best Of Ioan Chirilă

Astăzi, la ora 17.00, la librăria Cărtureşti de pe lângă cinema Patria se lansează cartea "Pe urmele acestui bulgăre de foc...", de Ioan Chirilă. Volumul, îngrijit de Iarina Demian şi apărut la Editura Point Multimedia, este în fapt o colecţie cu cele mai bune fragmente din cărţile marelui prozator sportiv care a fost nea Vanea. Greu de ales, greu de pus într-o carte, dar, în acelaşi timp, delicios de citit. Pentru cei care nu ştiu sau au uitat cine a fost Ioan Chirilă, vă voi reaminti pe parcursul zilelor următoare. Mai ales că luni este şi Gala Premiilor Ioan Chirilă, în cadrul căreia se premiază cei mai buni ziarişti sportivi ai anului.

Insula în pătrăţele roşii

Aţi văzut privirea lui Beckham în meciul Anglia - Croaţia de aseară? În prima repriză, când stătea pe banca de rezerve, părea că vrea să-i toarne lui McClaren cucută în sticla cu apă plată din care acesta sugea cu neputinţă şi nesaţ. Pentru englezi, fotbalul de naţională devine pe an ce trece un chin. De un deceniu şi jumătate încoace singurul selecţioner care a făcut echipa să joace ceva a fost Terry Venables, în 1996, când englezii au pierdut la penalty-uri în semifinale la Euro pentru ca mai târziu să se piardă în beznă. Suedezul Ericsson a aspirat căruţe de lire sterline din trezoreria Federaţiei engleze mai mult pentru a face deliciul tabloidelor decât pentru a le redresa naţionala. Când şi-au dat seama că domnu' Sven stă mai bine la capitolul sex decât la fotbal, gomoşii de la Londra l-au schimbat cu roşcovanul McClaren, pe principiul că unul de-al lor care, vezi Doamne, a avut puterea de a o duce pe 'Boro în finala Cupei UEFA, poate scoate sarea din mare. Eşecul a fost total iar The Sun a "rostit" cea mai inspirată frază a acestor preliminarii când a făcut referire la faptul că cea mai bună zi a lui McClaren ca selecţioner a fost cea în care Israel a învins Rusia. Adică una în care Anglia nu a jucat. Ce-i mai trebuia Angliei? Un amărât de egal cu Croaţia pe New Wembley... Asta în principiu. Fiindcă de facto, englezilor le trebuia un selecţioner care să pună ca lumea nişte jucători în teren şi să-i facă să-şi dorească să ajungă la Euro.

După ce a intrat pe gazon, la pauză şi cu un 0-2 în spinare după numai un sfert de oră de joc, privirea lui Beckham spunea că "americanul" vrea cu tot dinadinsul să îşi ajute ţara. Mie-mi place de Becks. Mi-a plăcut întotdeauna. Dincolo de mediatizarea excesivă, care l-a transformat într-un soi de Barbie masculin a cărui freză contează mai mult decât sprinturile pe dreapta, David a făcut destule la viaţa lui, atât pentru United cât şi pentru naţională. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un fotbalist care să centreze mai bine ca el, ba mai mult, care să aibe tehnici diferite de centrare, în funcţie de fază, de plasamentul coechipierilor, de zona de teren sau de alinierea planetelor. Aseară, Beckham a făcut ce ştie mai bine: a centrat perfect iar deşiratul ăla de Crouch, care pare un personaj din Jack şi vrejul de fasole (pe post de vrej, evident) a egalat după ce câteva minute mai devreme arbitrul suedez le inventase britanicilor un penalty cu menire de energizant. McClaren a deschis din nou sticla de apă (plată) şi a început să spere (plat) tocmai când se gândea să ia drumul WC-ului, aşa cum făcuse acasă, în ultimele zece minute ale meciului Israel - Rusia. Numai că rar mi-a fost dat să văd o echipă calificată deja la un turneu final care să joace mai bine, mai câinesc şi mai "anti" precum Croaţia pe Wembley. Selecţionerul Bilic (am avut dintotdeauna o stimă aparte pentru Slaven Bilic, fundaşul cu privire de killer care a făcut istorie pentru croaţi la Euro 96 şi la Mondialul din 98) părea că îşi doreşte victoria ca pe ursuleţul de pluş pe care l-a iubit de nebun în copilărie, l-a pierdut şi l-a regăsit brusc sub scaunul din zona visitors.

E şi ăsta un mod de a trăi: viaţa în pătrăţele roşii a bulversat Insula şi a aruncat-o în ceaţă fără să-i aprindă beculeţul după care să se poată ghida. Cred că aseară târziu, după meci, fanii englezi intrau în staţia de metrou de lângă Wembley având bombe cu ceas în loc de inimi şi postere cu McClaren sfâşiat de ogari pe post de plămâni. Not even God can save the Queen atunci când fotbalul devine prea modest ca să i se dea un titlu nobiliar.

B1TV = ok

Oamenii de la (televiziunea) B1 TV sunt absolut ok. De la PR la producători. Spun asta într-un moment în care am o oarecare reţinere vizavi de (unele) televiziuni şi de modul în care văd ele lucrurile. Howgh!

Elodia, The Game

Mă irită la culme subiectul Elodia, însă băieţii ăştia care au făcut jocul "Găseşte-o pe Elodia" sunt chiar cool. E de râs, jucaţi!

0-1 la Sofia

Cred că ştie toată lumea cui trebuie să mulţumim pentru această calificare: Albaniei.

4 luni, 3 săptămâni şi două zile

Recunosc că am "intrat" în filmul lui Mungiu cu oarecari gânduri mârşave şi cu o mare dorinţă de cârcoteală. Nu-mi place de Mungiu ca personaj - nu-mi place la modul superficial, de "răsfoire" a celor câtorva apariţii televizate pe care le-a avut - şi nu mi-a plăcut atitudinea lui vizavi de propriul film şi de acuzaţiile legate de faptul că şi-a inspirat scenariul după un text de-al colegului (meu) Dan Mihu. De aceea, de la primele secvenţe am încercat să-i găsesc hibe: nu existau în '87 tricouri de genul celor purtate de arabul din cămin, actorii au un uşor accent moldovenesc (Iaşiul, nah...) care e cam deranjant (că doar nu jucăm Coana Chiriţa!), un pachet de Kent nu-mi amintesc să fi costat chiar 80 de lei şi aşa mai departe.

Însă pe măsură ce treceau minutele, filmul m-a făcut să las la o parte această atitudine deloc sănătoasă, şi m-a aruncat de-a dreptul brutal într-o altă zonă. După o jumătate de oră mă durea capul. După 45 de minute eram de-a dreptul nervos şi am simţit nevoia să-mi torn un pahar cu whisky "de care nu se găsea înainte". La final, am rămas zece minute cu ochii în gol şi creierii lipiţi de tavan, încercând să-mi răspund la întrebarea dacă mi-a plăcut sau nu, dincolo de orice Palme d'Or, care oricum e subiectiv, ca orice distincţie, ca orice clasament, ca orice ierarhie stabilită de un juriu de sorginte umană.

Nu mă pot decide. Îmi imaginez că mulţi dintre cei care n-au trăit pe vremea lui Ceauşescu se ridică la jumătatea filmului şi pleacă din sală înjurând - de ce ar trebui să suporte un film despre mizerie, teamă şi avortoni? Poate că greşesc. Poate că nu. Pe ceilalţi, dacă i-ai închide într-o cameră uriaşă şi i-ai pune să discute pe marginea filmului, s-ar lua cu siguranţă la bătaie - e imposibil să fi crescut toţi în aceleaşi condiţii, doar n-a fost Coreea de Nord între Carpaţi! Filmul e dur (asta se presupunea), e negru (epoca de aur a fost neagră), e sumbru (când domnu' Bebe îşi iese din calmul lui englezesc şi scoate o pulă din gură te cam sperii), e dus la extrem (come on, Mungiu, unele lucruri nu erau chiar aşa)... În acelaşi timp însă, ceea ce frapează este atmosfera extraordinar de apăsătoare (de la ea mă durea capul), redată - şi aici vroiam să ajung - de jocul magnific al actorilor. Filmul lui Mungiu este unul dintre rarele filme româneşti în care actorii nu dau acea eternă impresie de fals, în care totul curge natural iar replicile nu sunt forţate (se vede că uneori chiar se improvizează). Nu credeam că nişte actori de care n-am auzit niciodată pot juca atât de bine, iar ăsta e un semn bun, în virtutea ideii că prea au început să se ducă unul câte unul profesioniştii, lăsând senzaţia că în urma lor nu păşeşte nimeni. Nu ştiu ce premii merită 4 luni,trei săptămâni... dar cu siguranţă Anamaria Marinca (foto) merită un premiu de interpretare (european, da), fiindcă fata asta până şi tăcerile ştie să le joace în aşa fel încât să-ţi rămână în sânge. Sau, mai ales tăcerile. Şi când te gândeşti că nu a avut decât 11 ani trăiţi pe "vremea lui ceaşcă"...

Concluzia este, în continuare, confuză. Pe de o parte, la 18 ani de la Revoluţie, m-am săturat să mai văd filme cu subiecte ţesute din vremuri comuniste. Sunt convins, nu mă-ntrebaţi de ce, că Mungiu nu ar putea să facă un film la fel de valoros, pe un scenariu actual. Lucrurile extreme (şi subiectele) sunt întotdeauna cel mai uşor de exploatat. Iar Mungiu nu-mi pare a fi un regizor la fel de promiţător cum era bietul Cristi Nemescu, de pildă. În acelaşi timp însă, este, probabil, printre cele mai de efect pelicule care aruncă schijele acelei epoci în timpurile moderne. De aceea, de aici până la premiul îndelung adulat şi aplaudat nu a fost decât un pas.

9 milioane de biciclete

E una dintre favoritele mele all-time: o melodie de o asemenea sensibilitate se face foarte rar. Katie Melua e o artistă de primă mână. Recent a lansat un nou album. Se numeşte Pictures şi are câteva bucăţele demne de descărcat. Printre ele, If you were a sailboat, pe care o "ataşez" de asemenea.

Capitala haosului

Aţi auzit ultima perlă a primarului de marmură Videanu? "Iarba aduce praful în Bucureşti". Cu alte cuvinte, decât să avem iarbă, mai bine facem blocuri. Sau, eventual, punem borduri. Cât mai multe borduri! Să ne punem bordură şi la creier. Şi să o cumpărăm de la firma lui.
Aş iniţia o campanie împotriva celui care se declară "cel mai bun primar al Bucureştiului de la Pache Protopopescu încoace". Şi care, din nefericire pentru bucureşteni, e de departe cel mai prost. În Bucureşti domneşte haosul. Traficul e dat peste cap de asfaltările haotice, de intersecţiile nesistematizate, de semafoarele necorelate, de lucrările făcute fără cap... (aseară la ora 18.00 oraşul era semi-paralizat).
O capitală extrem de scumpă, fără viitor, lipsită de orice valenţă turistică, care şi-a pierdut orice romantism, în care domină mitocănia şi mahalagismul, ţigănia (să mă mai scutească ăştia cu campaniile împotriva discriminărilor! mai bine ar face ceva ca ţiganii să nu mai facă de râs ţara asta!), prostul-gust, haosul.
Peste toate astea e primar Videanu. Pentru mine, şi sunt sigur că nu sunt singurul, Videanu va rămâne în istorie ca cel mai prost primar de după 1989. Şi ca cel mai fudul!
Huo!

Bloguri de "preşedinţi"

De curiozitate am intrat pe site-urile celor 6 principali candidaţi la preşedinţia Statelor Unite. Unul dintre ei va conduce lumea, cât de curând. Ca să fiu sincer, sunt cam la fel, cel puţin la prima vedere. Dacă e să mă pronunţ strict legat de persoana în sine, cel mai cool mi se pare nebunul de Giuliani. Despre el am citit un articol de excepţie într-un Vanity Fair de acum câteva luni. Giuliani, care a pus pe picioare New York-ul după 11 septembrie 2001, e un adevărat personaj. Despre care, probabil, vom mai auzi.

Iată blogurile:

1. Hillary Clinton: www.hillaryclinton.com
2. Barrack Obama: http://www.barackobama.com/
3. John Edwards: http://www.johnedwards.com/
4. Mitt Romney: http://www.mittromney.com/
5. Rudy Giuliani: http://www.joinrudy2008.com/
6. Fred Thompson: http://www.fred08.com/

Ce mă enervează e că toţi au pretenţia să le donezi mălai. De parcă n-ar fi plini de bani!

Gilda, the winner

Gilda Gheţe este câştigătoarea concursului FHM Covergirl 2007. Mai jos, making of-ul shootingului din Egipt.

666 în loc de 961

- Alo, Salvarea?
- Da, Salvarea, spuneţi vă rog!
- Nu cred că e Salvarea!
- Ba da, e Salvarea. 961.
- Imposibil. Am sunat acum o ora ca sa cer o maşină la adresa.... Nu a ajuns nici pînă în momentul de faţă. Între timp a trecut şi criza şi tot.
- Ne pare rău dar sunt multe cazuri.
- Ştiu, dar atunci care e sensul Salvării?
- Sunt oameni căzuţi în stradă şi medicii noştri nu fac faţă, maşinile sunt puţine...
- Şi dacă eu mor în casă ce fac?
- Ne pare rău. Mai vreţi să vină cineva?
- Nu mai am nevoie. Mulţumesc pentru promptitudine.

Ar trebui ca numărul de la "Salvare" să fie 666 iar serviciul să se numească "Primul pas spre Iad".

Zenga Zanga

E pauza meciului Univ. Craiova - Dinamo, e 1-0 pentru olteni şi de data asta mi-e clar că, indiferent de rezultatul final, Zenga nu mai are de ce să-şi pună şapca roşie pe chelie. Să joci fricos, să ai un atac la 5 minute şi ăla pentru că a obosit adversarul, să nu pui presiune, să te aperi în disperare cu nişte jucători ca Goian (băiatul ăsta ne-a mâncat un campionat şi Borcea continuă să vadă în el un mare jucător, se pare) şi să ataci cu jucători re-furbished precum Boştină... asta nu e ceea ce trebuie să fie Dinamo. Se poate admite că echipa trece printr-o perioadă mai proastă însă nu se vede nici o îmbunătăţire, de la meci la meci. Păi dacă te domină până şi alde Gărgălie cu Dănănaie atunci mai bine te-apuci de dresuri de purici.
Într-un fel mă bucurasem când a venit Zenga dar e clar că italianul nu se "pupă" deloc cu Dinamo.

Raluca - finalistă Covergirl 2007

Raluca Bejinaru este finalista concursului Covergirl 2007.

Lupul îşi schimbă părul...

Cică Maestrul Morţii MM Stoica s-a dus la pauza meciului Unirea Slobozia - Dinamo în loja oaspeţilor şi a sărit la bătaie cu Borcea. Pentru că, vezi Doamne, arbitrul nu trebuia să-l elimine pe luptătorul de kung-fu slobozist, Ricardo Gomes pe numele lui de telenovelist, care s-a repezit cu crampoanele în pieptul lui Boştină! Metehnele fostului slujitor de ciobani au rămas intacte. Ar trebui ca cineva să-l interneze într-un spital de nebuni.
Vedeţi faza aici.

Egipt cu fete (2)

Cele trei finaliste Covergirl de anul acesta au fost Gilda, Simona şi Raluca. Răsfoiţi revista şi veţi vedea fotografii minunate cu ele, în locaţii superbe. Hotelul Grand are o grădină atât de frumoasă încât îţi taie răsuflarea. Practic, e o grădină botanică, plină de palmieri, bananieri, cocotieri, cactuşi şi alte specii tunse, frezate, îngrijite şi udate corespunzător. Paradisul pe pământ. Dar paradisul continuă şi în alte locuri. Într-una din zile am închiriat un vapor particular şi ne-am dus de nebuni pe Marea Roşie, până pe una dintre multele insule pustii. Nisip alb, mare turcoaz, locaţie perfectă pentru o şedinţă foto de vis. Corali în apă, peştişori exotici, snorkeling, delfini care săltau în jur, apus de soare bun pentru filmele cu lipici la corazon.

Fetele s-au emoţionat corespunzător: Raluca prin contemplaţii specific moldoveneşti, Gilda prin ochelarii de soare de anii ’60, Simona prin grija să nu publicăm vreo fotografie în noii ei sâni goi. După ce Gilda a scăpat aparatul roşu al Simonei în apa cristalină (irecuperabil), a avut ceva emoţii cu aparatul ei roz, care se pierduse. De fapt, la Gilda totul era roz, de la bagajul imens la telefonul minuscul. Asortabil. Marele câştig cu ea a fost că a creat senzaţie la hotel. Toată lumea credea că a venit Pamela Anderson în Hurghada. Aproape că am vrut să cerem bacşiş pentru cei care doreau o poză cu Pammy a noastră.

N-am fost să vedem piramidele (erau vreo 7 ore de mers cu autocarul la dus, plus alte 7 la întors) dar ne-am hazardat până la Luxor pentru a vedea templul lui Amon Ra din Karnak, Valea Regilor, coloşii lui Memnon, templul lui Hatshepsut, un atelier de alabastru, o şuviţă de Nil (mai curat ca Dunărea, sau poate era doar porţiunea „pentru turişti”). Adică 5 ore de mers cu autocarul, în convoi, escortat de maşinile de poliţie. Asta se întâmplă din 1997, când a fost un atentat în Luxor în urma căruia au murit mulţi turişti. Cum convoiul ăsta poate avea şi până la 200 de autocare (aşa se întâmplă de Crăciun) şoferii se plictisesc. Şi de-a lungul celor cinci ore se depăşesc unii pe alţii într-o veselie. Imaginează-ţi o cursă de autocare prin deşert, cu depăşiri atât de periculoase încât ţie, ca turist, îţi stă inima în loc. După care ţi-o ia la vale, printre cămilele beduinilor. Beduinii ăştia sunt nişte persoane aparte. Treaba vine aşa: te opreşti la un moment dat într-o oază. Ca să bei un suc, să faci o nevoie, să cumperi un scarabeu. Cum opreşte convoiul, cum apar beduinii, nişte chestii negre care ţin de sfoară cămile de diferite dimensiuni pe care turiştii vor ţine cu tot dinadinsul să le fotografieze. Bieţii oameni, din asta trăiesc şi nu m-ar mira să existe o meserie inclusă în nomenclator, sub forma „cărător de cămile pentru poze”. Pentru că sunt atât de săraci încât le dai banii cu dorinţa ataşată de a face mai mult pentru ei.

Cel mai cool site vizitat este templul lui Amon Ra, din Karnak. De fapt e un complex de temple aflat în Teba, fosta capitală a Egiptului antic (acum se numeşte Luxor). Când cultul pentru Amon, iniţial zeu al vântului, apoi Regele Zeilor, a început să ia amploare (cca 2000-1600 î.H), egiptenii au construit aceste minunăţii. Templul e cea mai mare clădire cu destinaţie religioasă construită vreodată şi menirea lui era să-i facă pe muritori să se simtă insignifianţi în prezenţa lui Amon. Sunt multe lucruri interesante despre acest templu iar sala coloanelor te fascinează automat şi definitiv. Mă mir că n-au reprodus-o încă americanii, în Las Vegas.

La fel de grandioasă este Valea Regilor, locul în care egiptenii şi-au îngropat faraonii vreme de circa 500 de ani, între secolele 16 şi 11 î.H. Mormintele ăstora... Tutmes, Ramses sau Tutankamon – nici nu mai contează – sunt nişte capodopere. Sunt săpate la zeci de metri şi au pereţii pictaţi (şi coloraţi) în mii de hieroglife. Cred că munceau băieţii pe vremea aia cât nu le place să mai muncească acum.

Precum spuneam, la Cairo n-am ajuns. Ghidul care ne-a plimbat prin Marea Roşie, spunea că oraşul are aproape 27 de milioane de locuitori, că 30% din populaţia Egiptului e concentrată acolo şi că mizeria atinge cote alarmante. L-am întrebat cum e să fii ghid. A zâmbit şters. Nu părea foarte încântat. „Cei mai greu e cu turiştii germani. Uită-te la culoare ochilor mei (erau albaştri, n.a.). Am stat odată o săptămână pe bară fiindcă nişte nemţi s-au plâns că ghidul lor nu e egiptean get-beget şi că are ochii albaştri! În plus, se distrează haotic şi bizar. Iar cei mai greu de suportat sunt englezii. Ăştia se îmbată şi se transformă în porci veritabili”. Am mutat discuţia către fotbal şi Ahmed s-a îndulcit: „Nu voi uita niciodată golul lui Hagi din meciul cu Columbia, de la World Cup 94! Eram la o terasă, împreună cu alţi 300 de oameni. Mingea aia a plutit în aer ca o cometă, înainte de a intra în poartă. Hagi a fost un fotbalist fantastic!”.

Fantastic e şi Egiptul. Mai ales când, la final, constaţi că temutul său virus te-a declarat antipatic şi te-a ocolit.

O dramă cumplită

Astăzi e ziua dramelor însă ceea ce se întâmplă cu Teodora, fetiţa Lianei Stanciu şi a lui Mitză Georgescu este incredibil. Cancer ( se pare, cu metastază) la numai doi ani... cuvintele sunt de prisos.

Deşi am înţeles că s-a strâns deja suma de 100.000 de euro necesară pentru tratamentul (cu şanse mici de reuşită), public şi eu aici contul deschis de Mihaela Rădulescu la UNICREDIT Ţiriac Bank, pe numele Mihaela Schwarzenberg.

EURO: RO 02 BACX 0000 0001 1784 4320
LEI: RO 78 BACX 0000 0001 1784 4310

Dumnezeu să o ajute pe Teodora!