Egipt cu fete (2)

Cele trei finaliste Covergirl de anul acesta au fost Gilda, Simona şi Raluca. Răsfoiţi revista şi veţi vedea fotografii minunate cu ele, în locaţii superbe. Hotelul Grand are o grădină atât de frumoasă încât îţi taie răsuflarea. Practic, e o grădină botanică, plină de palmieri, bananieri, cocotieri, cactuşi şi alte specii tunse, frezate, îngrijite şi udate corespunzător. Paradisul pe pământ. Dar paradisul continuă şi în alte locuri. Într-una din zile am închiriat un vapor particular şi ne-am dus de nebuni pe Marea Roşie, până pe una dintre multele insule pustii. Nisip alb, mare turcoaz, locaţie perfectă pentru o şedinţă foto de vis. Corali în apă, peştişori exotici, snorkeling, delfini care săltau în jur, apus de soare bun pentru filmele cu lipici la corazon.

Fetele s-au emoţionat corespunzător: Raluca prin contemplaţii specific moldoveneşti, Gilda prin ochelarii de soare de anii ’60, Simona prin grija să nu publicăm vreo fotografie în noii ei sâni goi. După ce Gilda a scăpat aparatul roşu al Simonei în apa cristalină (irecuperabil), a avut ceva emoţii cu aparatul ei roz, care se pierduse. De fapt, la Gilda totul era roz, de la bagajul imens la telefonul minuscul. Asortabil. Marele câştig cu ea a fost că a creat senzaţie la hotel. Toată lumea credea că a venit Pamela Anderson în Hurghada. Aproape că am vrut să cerem bacşiş pentru cei care doreau o poză cu Pammy a noastră.

N-am fost să vedem piramidele (erau vreo 7 ore de mers cu autocarul la dus, plus alte 7 la întors) dar ne-am hazardat până la Luxor pentru a vedea templul lui Amon Ra din Karnak, Valea Regilor, coloşii lui Memnon, templul lui Hatshepsut, un atelier de alabastru, o şuviţă de Nil (mai curat ca Dunărea, sau poate era doar porţiunea „pentru turişti”). Adică 5 ore de mers cu autocarul, în convoi, escortat de maşinile de poliţie. Asta se întâmplă din 1997, când a fost un atentat în Luxor în urma căruia au murit mulţi turişti. Cum convoiul ăsta poate avea şi până la 200 de autocare (aşa se întâmplă de Crăciun) şoferii se plictisesc. Şi de-a lungul celor cinci ore se depăşesc unii pe alţii într-o veselie. Imaginează-ţi o cursă de autocare prin deşert, cu depăşiri atât de periculoase încât ţie, ca turist, îţi stă inima în loc. După care ţi-o ia la vale, printre cămilele beduinilor. Beduinii ăştia sunt nişte persoane aparte. Treaba vine aşa: te opreşti la un moment dat într-o oază. Ca să bei un suc, să faci o nevoie, să cumperi un scarabeu. Cum opreşte convoiul, cum apar beduinii, nişte chestii negre care ţin de sfoară cămile de diferite dimensiuni pe care turiştii vor ţine cu tot dinadinsul să le fotografieze. Bieţii oameni, din asta trăiesc şi nu m-ar mira să existe o meserie inclusă în nomenclator, sub forma „cărător de cămile pentru poze”. Pentru că sunt atât de săraci încât le dai banii cu dorinţa ataşată de a face mai mult pentru ei.

Cel mai cool site vizitat este templul lui Amon Ra, din Karnak. De fapt e un complex de temple aflat în Teba, fosta capitală a Egiptului antic (acum se numeşte Luxor). Când cultul pentru Amon, iniţial zeu al vântului, apoi Regele Zeilor, a început să ia amploare (cca 2000-1600 î.H), egiptenii au construit aceste minunăţii. Templul e cea mai mare clădire cu destinaţie religioasă construită vreodată şi menirea lui era să-i facă pe muritori să se simtă insignifianţi în prezenţa lui Amon. Sunt multe lucruri interesante despre acest templu iar sala coloanelor te fascinează automat şi definitiv. Mă mir că n-au reprodus-o încă americanii, în Las Vegas.

La fel de grandioasă este Valea Regilor, locul în care egiptenii şi-au îngropat faraonii vreme de circa 500 de ani, între secolele 16 şi 11 î.H. Mormintele ăstora... Tutmes, Ramses sau Tutankamon – nici nu mai contează – sunt nişte capodopere. Sunt săpate la zeci de metri şi au pereţii pictaţi (şi coloraţi) în mii de hieroglife. Cred că munceau băieţii pe vremea aia cât nu le place să mai muncească acum.

Precum spuneam, la Cairo n-am ajuns. Ghidul care ne-a plimbat prin Marea Roşie, spunea că oraşul are aproape 27 de milioane de locuitori, că 30% din populaţia Egiptului e concentrată acolo şi că mizeria atinge cote alarmante. L-am întrebat cum e să fii ghid. A zâmbit şters. Nu părea foarte încântat. „Cei mai greu e cu turiştii germani. Uită-te la culoare ochilor mei (erau albaştri, n.a.). Am stat odată o săptămână pe bară fiindcă nişte nemţi s-au plâns că ghidul lor nu e egiptean get-beget şi că are ochii albaştri! În plus, se distrează haotic şi bizar. Iar cei mai greu de suportat sunt englezii. Ăştia se îmbată şi se transformă în porci veritabili”. Am mutat discuţia către fotbal şi Ahmed s-a îndulcit: „Nu voi uita niciodată golul lui Hagi din meciul cu Columbia, de la World Cup 94! Eram la o terasă, împreună cu alţi 300 de oameni. Mingea aia a plutit în aer ca o cometă, înainte de a intra în poartă. Hagi a fost un fotbalist fantastic!”.

Fantastic e şi Egiptul. Mai ales când, la final, constaţi că temutul său virus te-a declarat antipatic şi te-a ocolit.

Egipt cu fete (1)

Bun, hai să povestesc ceva despre Egipt, adică despre ceea ce a însemnat finalul campaniei FHM Covergirl 2007. Multe lucruri le veţi găsi în numărul FHM din Noiembrie, care va fi pe piaţă la începutul lunii, dar mai jos aveţi un scurt preview şi câteva secvenţe multimedia.

Aşadar le-am luat pe cele trei finaliste Covergirl de anul acesta şi le-am dus în ţara lui Ra pentru o şedinţă foto de mare excepţie. Ne-a ieşit Egiptu’n drum ca ariciul pe autostradă, aşa că nu puteam refuza o asemenea ocazie. Şi l-am călcat. O echipă FHM formată din 8 oameni au pornit să guste cărnet de crocodil şi praf de piramidă, încrezători că l-au prind pe Tutankamon de piciorul ăla beteag şi foarte bine mumificat.

Trec peste mizeria de aeroport Băneasa, peste cursa charter cu un avion al unei companii egiptene în care la un moment dat era să ne iasă timpanele pe urechi ca la broaşte din cauza „priceperii” comandantului, peste ceata de români care încă plecau spre ţările cu adevărat calde cu aerul că se duc să culeagă banane. Amănuntele astea sunt deja obositoare. Partea cu adevărat interesantă ne-a oferit-o ghidul, în autocarul care ducea de la aeroportul din Hurghada la hotel. Tipul – un ungur chel cu alură de baschetbalist profesionist prăbuşit – ne-a atenţionat într-o română aproximativă să avem grijă să nu bem sub nici o formă apă de la robinet. Pentru că „virusul egiptean, atât de cunoscut, se instalează imediat”. Şi mai departe: „odată instalat trebuie să chemaţi de urgenţă doctorul care să vă dea tratamentul adecvat. Nu încercaţi medicamentele luate de voi de-acasă fiindcă nu au nici un efect: veţi petrece zile în şir pe wc, cu dureri de cap şi de burtă, eventual cu perfuzii”. După un asemenea avertisment ţi se taie orice poftă de sarailii. Păi evident că nu eşti cretin să bei apă de la robinet dar gheaţa din cocktailuri, legumele de la masă, sucul din bidoane, până şi berea locală – cu ce fel de apă or fi făcute, spălate, preparate? Aşa că vreme de o săptămână am trăit cu senzaţia că după fiecare colţ pândeşte „viermuşul”. Sau o hoardă de „viermuşi” flămânzi, gata să-ţi biruie maţele şi să te înţepenească pe un scaun de toaletă transformându-te în conductă conectată la Nil. Pentru că în Egipt totul e conectat la Nil. Dacă n-ar fi Nilul... n-ar fi Egiptul.

Am ajuns în plin Ramadan şi pentru că Ramadanul e, logic, sfânt, egiptenii – altfel pe aceeaşi lungime de fus orar cu noi – trecuseră deja la ora de iarnă. Ceea ce înseamnă că pe la 5.30 se întuneca. Brusc şi fără preaviz, soarele îţi tăia macaroana şi te lăsa baltă. Sau în baltă. Sau alături de animatorii de la hotel, care se străduie să asigure nemţilor şi ruşilor de acolo o atmosferă cât mai vioaie. Dansatoare din buric, acrobaţi, iluzionişti, caraghioslâci, ba până şi o dizeuză din România, măritată cu un localnic şi dornică de sporovăieli ieftine cu conaţionalii ei, în pauzele dintre un „Mai ahiiii, mai ahaaa” şi „Ai uil olueis lav iu”.

Egiptenii sunt nişte băieţi de toată isprava. Ispravă cu lipsuri. Spun băieţi, pentru că n-am văzut aproape nici o fată. Nu ştiu unde le ţin, pesemne le leagă cu lanţuri grele în cele mai adânci beciuri şi le dau drumul o zi pe an, la miezul nopţii. Prin urmare, toate treburile care în mod normal sunt făcute de către femei, le fac bărbaţii. Iar asta se vede. Pentru că le fac prost. Iar rezultatul e o curăţenie aproximativă care amplifică umbra „viermuşului” la ceas de seară.

O altă faţă „charismatică” a adulatorilor de cleopatre este că s-au născut cu gena cererii de bacşiş. Un ghid spunea că unul dintre cele 5 lucruri importante din Coran (o să verific) este dreptul de a cere bacşiş (am verificat: e vorba de „zakat” – „să se dea pomană săracilor!”). Altfel spus, oamenii ăştia cer bani pentru orice, până şi pentru faptul că treci pe lângă ei. Dacă-i dai o hârtie de 5 dolari cameristului (un tip justăcios cu alură de Eddie Murphy) îi vor luci ochii ca girofarele poliţiei şi îţi va venera iatacul pe toată perioada şederii, chit că vei sta un an în aceeaşi cameră. Cel care-ţi ia bagajele la aeroport ca să le pună pe bandă întinde subtil mâna după bacşiş. Cel care îţi deschide uşa la hotel te priveşte cu nişte ochi care se scurg în podea dacă nu-i întinzi câţiva firfirei. Şi aşa mai departe. Cred că vor bacşiş şi vânzătorii de la magazin, numai pentru faptul că ţi-au vândut vreu scarabeu din alabastru.

Partea cu vânzătorii e cu două tăişuri. Dacă ai timp şi chef de glumiţe, e funny. Dacă nu, e de-a dreptul idioată. Parcă în nici o ţară arabă nu sunt mai insistenţi ca aici. Sunt ca muştele care vor cu tot dinadinsul să se prindă de hârtie. Mergi ca omul pe stradă şi hop, apare un cocoşat care după ce te întreabă de unde eşti, cum te cheamă, cât porţi la haine, cât costă pantofii în ţara ta sau cât de mult ţi-a plăcut de Omar Shariff în nuşce film, va încerca ori să-ţi vândă un ceas Cartier (evident, fals) ori să te invite să-i miroşi parfumurile, ori să-ţi dea un condiment de care n-ai auzit în viaţa ta... Horror! Iar în momentul în care au văzut femei (iar cu noi chiar au avut ce să vadă!) intră automat în călduri. Partea bună e că au o limită, iar limita asta chiar dacă e foarte îndepărtată, există. Adică deşi vor încerca să agaţe, nu vor pune mâna. Nu ştiu însă dacă asta se aplică numai pe perioada Ramadanului... (va urma)

P.S.: apusul de soare în Marea Roşie e fascinant. Parol:

Metrou în Roma + Colosseum

Scriam mai jos, legat de Roma, despre coada la automatele de bilete din metroul lor. Uite şi exemplificarea, ca să vedeţi că urmaşii lui Cezar stau atât de prost la capitolul "servicii" încât, cu tot romantismul oraşului lor, îţi vine să le f*ţi una peste columne de să le vină mintea la colosseum!


Mai jos, Colosseumul pe dinauntru, adică locul în care echipa gladiatorilor juca un fel de fotbal versus echipa tigrilor, câştigătorul final fiind decis abia în 2001, când Maximus Russel Crowe a marcat un Oscar pentru cea mai antică prestaţie cu ceasul la mână!

Fontana di Trevi

Fontana di Trevi acum o săptămână şi, aceeaşi fântână, în memorabila scenă din La Dolce Vita a lui Felini - Anita Ekberg se scaldă în miez de noapte, sub privirile unui Marcello Mastroiani fascinat. Ce vremuri...

Panteonul din Roma

Panteonul roman este una dintre cele mai uimitoare construcţii pe care le moştenim din antichitate, fiind extraordinar de bine păstrată de-a lungul timpului. Presupusul constructor al Panteonului este Apolodor din Damasc, arhitectul împăratului Traian. Primul roman care construise Panteonul (templul tuturor zeilor) a fost Agrippa, ginerele împăratului Augustus (în anul 27 ÎC) dar acesta a ars într-un incendiu, în anul 80 ÎC. Împăratul Hadrian a fost cel care i-a cinstit amintirea lui Agrippa şi a scris pe frontispiciul noului Pantheon însemnele M. AGRIPPA COS TERTIUM FECIT (M. Agrippa l-a făcut).

Domul are înălţimea şi diametrul de 43,3 metri, fiind cel mai mare dom zidit din Europa. În vârful lui, oculusul deschis crează în interiorul Panteonului o atmosferă eterică.

Roma, acest Las Vegas al lumii antice (2)

Romanii stau foarte prost la capitolul servicii. Habar n-am dacă şi în antichitate lucrurile se întâmplau la fel însă mă îndoiesc că dacă un soldat din legiunea lui Cezar vroia să-şi cumpere un "bilet" la Colloseum îl puneau să stea la un singur ghişeu. Pentru că aşa se întâmplă lucrurile în Roma modernă. De pildă, în gară. Vrei să cumperi bilet de tren pentru aeroportul Fiumicino. Pe peron, o mulţime de maşini de bilete electronice. Excelent! Dar... ghinion: pentru aeroport tariful nu e trecut, aşa că n-ai decât soluţia de a merge la ghişeu. Care este unul singur pentru deservirea unei jumătăţi de gară. Şi la care e o coadă imensă. Şi care are o vânzătoare ce se mişcă precum Fred şi Barney după 50 de beri preistorice. Aşa că, dacă ai şansă, poţi prinde trenul. Cu 30 de secunde înainte să plece din gară.

Mai rău stau lucrurile la metrou. Sau... la surogatul de metrou (două linii) pe care îl au. Într-o zi, în staţia Pza di Spagna, un fel de Piaţa Universităţii de la noi, la oră de maxim vârf turistic, nu vindea nimeni bilete la ghişeu. Iar din cele 4 maşini de tichete din staţii, două nu funcţionau. Iar una nu accepta bancnote. E greu de imaginat ce trebuia să faci ca să poţi să-ţi iei bilet. Sau ce trebuia să fi făcut când erai mic: să fi practicat rugby-ul.

E plin de români în Roma şi nu numai pe columna lui Traian, unde apar măcelăriţi sau triumfători (după caz - daci sau romani). Oriunde întorci capul dai de unul. Într-un market erau chiar toţi! Aia de la casă vorbea cu aia de la tejghea care vorbea cu ăla care cocea pizza. M-am simţit ca într-un Gostat din România. Ţiganca cerşetoare de la Santa Maria Maggiore m-a înjurat când i-am zis că nu scăpăm de ei nici aici. A zis că nu mai calc eu p-acolo! În mod normal nu mă temeam însă în altă zi, trecând pe lângă gară, am auzit o voce gâjâită chiar în spatele meu: "Băăă, zi-i lu' Cioară că mă duc să beau o bere!". Doi paşi mai încolo îl văd pe aghiotantul lui Cioară. Avea o faţă de evadat recent care n-a apucat să-şi taie bila de oţel de la picior cu fierăstrăul. Am tirat-o rapid. Nu de alta, dar aveam impresia că domnul Cioară nu stă chiar bine cu nervii.

Trecând peste asta, simt nevoia să revin la frumuseţea Romei, care are ceva din Sophia Loren, la 70 de ani. Adică deşi e bătrână încă îţi vine să i-o tragi când o vezi în poze şi te gândeşti la trecutul ei. În nici un oraş nu găseşti la fiecare colţ de stradă câte un vestigiu, o ruină, o coloană, o fântână antică, o măslină, o pralină, un aro pe motorină din vremurile în care se purtau sandale şi se dădeau oameni la lei. Apropo de asta: Colloseumul (care, în definitiv, a fost primul stadion din lume - care, culmea, avea şi 50.000 de locuri!) e un loc care ar putea fi exploatat şi astăzi, în aceleaşi scopuri ca pe vremuri. Iei hoţii de buzunare români, îi bagi în arenă, apoi dai drumul nu la lei ci la câţiva italieni de dreapta. Bietul Cioară, după câteva minute s-ar transforma într-un colibri ameţit, gata să facă drumul înapoi la Rahova.

La Vatican, dacă ai răbdare să stai la cozile imense (dar care merg repede) sau dacă ai tupeul să te bagi în faţă ca o babă la coada de pâine (am văzut că ruşii erau specialişti) poţi trăi un orgasm cultural multiplu. Las la o parte bazilica Sf. Petru (fascinantă şi ea) şi ajung la muzeul Vaticanului unde, dincolo de Capela Sixtină (Michelangelo a pictat-o singur, ajutat doar de un ucenic care-i amesteca vopselurile, şi nu a lăsat pe nimeni să o vadă până ce nu a fost gata) m-a dat gata sala hărţilor (40 de hărţi făcute în 3 ani de Ignazio Danti, 1580-83). Mai exact, tavanul ei. Are 120 de metri lungime şi toate picturile de pe el sunt magnifice. Opera aparţine unui grup de manierişti, în frunte cu Cesare Nebbia şi Girolamo Muziano şi, pe cinstea mea, dacă i-aş vedea pe stradă le-aş cumpăra bomboane de ciocolată poleite cu aur pentru ce au lăsat omenirii.



Dincolo de obiectivele la care se îmbulzesc turiştii ca la urs (americanii nu prea înţeleg nimic din artă dar le place să se uite - am citit în ochii lor satisfacţia celui care priveşte la nişte desene animate bune) Roma are suficient de multe locuri liniştite şi, da, romantice. E însă un romantism diferit de cel al Parisului, izvorât parcă din acea la dolce vita a anilor 50-60. Drept pentru care mi s-a trezit pofta de a revedea filmul lui Fellini, cu baia Anitei Ekberg în Fontana di Trevi, una dintre cele mai memorabile scene ale istoriei cinematografice. Nu ştiu dacă Anita a aruncat în acea vreme un bănuţ în respectiva fântână, dar ştiu că eu am făcut-o. Stând cu spatele şi nefiind foarte sigur că cei 50 de eurocenţi n-au aterizat în capul unui japonez care părea năuc. M-am consolat însă cu ideea că era năuc din pricina faptului că pe muntele Fuji n-a sculptat nimeni lucruri atât de frumoase precum a făcut-o Bernini.

Pun mai jos câteva poze, cei care au fost la Roma ştiu despre ce e vorba. Ceilalţi pot să întrebe, le voi răspunde. Printre ele, Columna lui Traian, Vaticanul, Forumul Roman, tavanul Capelei Sixtine, Fontana di Trevi, Panteonul, Piaţa Navone, biserica Santa Maria Maggiore.

Roma, acest Las Vegas al lumii antice (1)

La Din dragoste, piticul Marcel caută să se împace atât cu soţia (care-l consideră mort) cât şi cu amanta (plecată în Germania). N-are succes, dar promite solemn: "La iarnă mă-nsor!". Cum arată dragostea la pitici? Probabil la fel, dar cu o doză de dramatism în plus. Privind întâmplător spectacolul cu accente groteşti, mă gândeam că, dacă m-aş fi născut, Doamne fereşte, pitic, aş fi făcut ceea ce fac şi acum: aş fi scris. Problema era dacă m-ar fi citit cineva şi dacă n-aş fi sfârşit în unicul loc în care se duc piticii să facă un ban sigur: circul.

Circ şi pâine ofereau conducătorii romani poporului. Zilele trecute am fost în Roma, acest muzeu în aer liber, şi mă imaginam trăind pe vremea lui Cezar. Forumul roman de lângă Colloseum trebuie să fi fost absolut fabulos. Vorba unui prieten, era Las Vegas-ul romanilor (şi, probabil de-aia găseşti acum în Las Vegas elemente romane în mărime aproape naturală). Mi-a plăcut foarte tare serialul Roma (HBO-ul abia ce a început să difuzeze a doua şi ultima serie). Plimbându-mă printre ruinele ei, mângâind coloanele templului lui Castor şi Pollux sau al zeiţei Vesta, am avut sentimentul că, în urmă cu 2000 de ani, aş fi fost sculptor. Habar n-am ce statut aveau sculptorii în acele vremuri de desfrâu (o să verific) dar cred că era mişto. Sau inginer, pentru că ceea ce proiectau inginerii romani era cu totul şi cu totul fabulos (Pantheonul, de pildă, templul tuturor zeilor, care păstrează acoperişul intact după atâta amar de ani; până de curând cea mai mare cupolă turnată din lume - o adevărată minune a omenirii!). Dacă aş fi fost inginer în Roma antică, aş fi avut de ce să fiu mândru. Păi oamenii ăia au lăsat în urmă atât de multe lucruri spectaculoase încât fiecare turist care le fotografiază astăzi ruinele ar trebui să le mulţumească.

Revenind la Forum, dacă laşi măcar pentru câteva minute la o parte camera de filmat sau fotografiat şi te aşezi pe o piatră pentru a te lăsa îmbăiat de lumina amurgului care se topeşte printre coloanele din jur, ai cea mai "romană" senzaţie pe care ţi-o poate oferi această capitală pe care eu am simţit-o mai mult decât familiară. Nu aş plasa-o mai "sus" de altele pe care le-am iubit înaintea ei (Parisul - pe care-l consider în continuare cel mai frumos oraş din lume, Londra - în care m-aş muta şi mâine...), dar aş zice mai degrabă că ar trebui să ocupe un "raft" aparte în amintirile tuturor celor care o vizitează. Sau, la naiba, poate unde vezi scrijelituri de daci cu căciulile alea stupide, ucişi de romani - scene istorice puse pe coloane grandioase (cea a lui Traian n-a avut pesemne autorizaţie de construcţie în Forum, e undeva în afara lui) ţi se trezeşte întrucâtva sentimentul de "apartenenţă", de individ ai cărui strămoşi mâncau varză, prindeau barză şi se jucau cu viezurele în bătătură, beţi morţi, când a venit romanu' şi i-a alipit la imperiu de nu s-au văzut vreo mie de ani după aia.

Voi reveni cu rânduri despre Roma, deocamdată am dat peste un tablou de-al lui Claude Lorraine, pictorul meu favorit. E vorba despre Campo Vaccino, în fond o "fotografie" a Forumului, realizată pe la 1600 şi ceva de către Lorraine. Nu am o poză din aceeaşi poziţie, însă unele ruine se pot recunoaşte. Printre ele, arcul lui Septimius Severus (stânga) şi cele trei coloane rămase din templul lui Castor şi Pollux.

Egipt, pe scurt

Deocamdata câteva poze de săptămâna trecută, din Egipt - Marea Roşie, Valea Regilor, Karnak, Hurghada, etc.

Al nouălea Ramses

Am fost în Valea Regilor din Egipt şi le-am violat faraonilor mormintele. Mai pe larg despre ce s-a întâmplat acolo (de fapt, în Hurghada), săptămâna viitoare. Deocamdată câteva secvenţe de la intrarea în "locuinţa" veşnică a lui Ramses. Al nouălea!