4 luni, 3 săptămâni şi două zile

Recunosc că am "intrat" în filmul lui Mungiu cu oarecari gânduri mârşave şi cu o mare dorinţă de cârcoteală. Nu-mi place de Mungiu ca personaj - nu-mi place la modul superficial, de "răsfoire" a celor câtorva apariţii televizate pe care le-a avut - şi nu mi-a plăcut atitudinea lui vizavi de propriul film şi de acuzaţiile legate de faptul că şi-a inspirat scenariul după un text de-al colegului (meu) Dan Mihu. De aceea, de la primele secvenţe am încercat să-i găsesc hibe: nu existau în '87 tricouri de genul celor purtate de arabul din cămin, actorii au un uşor accent moldovenesc (Iaşiul, nah...) care e cam deranjant (că doar nu jucăm Coana Chiriţa!), un pachet de Kent nu-mi amintesc să fi costat chiar 80 de lei şi aşa mai departe.

Însă pe măsură ce treceau minutele, filmul m-a făcut să las la o parte această atitudine deloc sănătoasă, şi m-a aruncat de-a dreptul brutal într-o altă zonă. După o jumătate de oră mă durea capul. După 45 de minute eram de-a dreptul nervos şi am simţit nevoia să-mi torn un pahar cu whisky "de care nu se găsea înainte". La final, am rămas zece minute cu ochii în gol şi creierii lipiţi de tavan, încercând să-mi răspund la întrebarea dacă mi-a plăcut sau nu, dincolo de orice Palme d'Or, care oricum e subiectiv, ca orice distincţie, ca orice clasament, ca orice ierarhie stabilită de un juriu de sorginte umană.

Nu mă pot decide. Îmi imaginez că mulţi dintre cei care n-au trăit pe vremea lui Ceauşescu se ridică la jumătatea filmului şi pleacă din sală înjurând - de ce ar trebui să suporte un film despre mizerie, teamă şi avortoni? Poate că greşesc. Poate că nu. Pe ceilalţi, dacă i-ai închide într-o cameră uriaşă şi i-ai pune să discute pe marginea filmului, s-ar lua cu siguranţă la bătaie - e imposibil să fi crescut toţi în aceleaşi condiţii, doar n-a fost Coreea de Nord între Carpaţi! Filmul e dur (asta se presupunea), e negru (epoca de aur a fost neagră), e sumbru (când domnu' Bebe îşi iese din calmul lui englezesc şi scoate o pulă din gură te cam sperii), e dus la extrem (come on, Mungiu, unele lucruri nu erau chiar aşa)... În acelaşi timp însă, ceea ce frapează este atmosfera extraordinar de apăsătoare (de la ea mă durea capul), redată - şi aici vroiam să ajung - de jocul magnific al actorilor. Filmul lui Mungiu este unul dintre rarele filme româneşti în care actorii nu dau acea eternă impresie de fals, în care totul curge natural iar replicile nu sunt forţate (se vede că uneori chiar se improvizează). Nu credeam că nişte actori de care n-am auzit niciodată pot juca atât de bine, iar ăsta e un semn bun, în virtutea ideii că prea au început să se ducă unul câte unul profesioniştii, lăsând senzaţia că în urma lor nu păşeşte nimeni. Nu ştiu ce premii merită 4 luni,trei săptămâni... dar cu siguranţă Anamaria Marinca (foto) merită un premiu de interpretare (european, da), fiindcă fata asta până şi tăcerile ştie să le joace în aşa fel încât să-ţi rămână în sânge. Sau, mai ales tăcerile. Şi când te gândeşti că nu a avut decât 11 ani trăiţi pe "vremea lui ceaşcă"...

Concluzia este, în continuare, confuză. Pe de o parte, la 18 ani de la Revoluţie, m-am săturat să mai văd filme cu subiecte ţesute din vremuri comuniste. Sunt convins, nu mă-ntrebaţi de ce, că Mungiu nu ar putea să facă un film la fel de valoros, pe un scenariu actual. Lucrurile extreme (şi subiectele) sunt întotdeauna cel mai uşor de exploatat. Iar Mungiu nu-mi pare a fi un regizor la fel de promiţător cum era bietul Cristi Nemescu, de pildă. În acelaşi timp însă, este, probabil, printre cele mai de efect pelicule care aruncă schijele acelei epoci în timpurile moderne. De aceea, de aici până la premiul îndelung adulat şi aplaudat nu a fost decât un pas.

Shooter ***

Un ex-sniper-ist (Mark Wahlberg) în armata americană, retras la "ţară" pe motiv de scârbă pentru că propria ţară l-a abandonat în timpul unei misiuni din Etiopia, e "călcat" de nişte fbi-işti care-i propun o misiune nouă, mizând pe spiritul lui patriotic. Preşedintele american e în pericol să fie împuşcat de un alt sniper, în timp ce ţine o cuvântare iar băiatul bun e rugat să afle în care dintre cele trei posibile oraşe se va întâmpla minunea. Numai că totul e o capcană în care Wahlberg cade cu brio, astfel că el va deveni din posibil erou, acuzat. Desigur, însă, a avut mintea să-şi ia măsuri de prevedere aşa încât totul se termină cu bine, pupat piaţa Independenţei.

Un film de acţiune, rezonabil de prost, adică suficient de ţapăn cât să te facă să nu pleci din sală, cu un Wahlberg corect şi la fel-de-plin-de-muşchi şi un Danny Glover cam gâjâit şi ne-credibil de malefic. Partea mişto e jucăria asta de armă - sniper - preferata mea în jocurile de tip shooter. Stai la distanţă, apeşi pe trăgaci o dată şi bine, nu face zgomot şi nu ştie nimeni cine a tras. Cred că o să-mi cumpăr şi eu una...

Pe mătura lui Hagrid

De la filmările FHM pentru "Heri Poate", film cu care vom merge la Teacher's Film Festival anul acesta.

Hari Pocăr şi Îngerii lui Şarli

N-am avut de lucru şi ne-am înscris şi anul ăsta la Teacher's Film Festival. Partea mişto cu festivalul ăsta e că ne distrăm. Anul trecut n-am luat nici un premiu pentru Pulpe Ficşăn, da' am râs în două zile de filmări cât pentru o lună. Am avut o nominalizare, Tibi Clenci pentru cel mai bun actor. N-a luat premiul şi a fost distrus juma' de an. Noi l-am consolat spunându-i că anul ăsta sigur va lua ceva: măcar o măslină, o pralină, un aro pe motorină. Numai că acum i-am pus barbă şi nu prea se vede nimic din el. Iar va fi distrus.

Am făcut o parodie după Harry Potter. Se va numi Harry Potter şi Îngerii lui Charlie (sau Harry Potter workaholic, ceva de genul ăsta). A durat fo' 3 luni până ce Dan s-a hotărât să scrie scenariul (n-avea omul inspiraţie, îi veneau numai scene cu avortoni de 4 luni şi trei săptămâni în minte) dar în final a scos ceva, după câteva baxuri de Dulcolax. Nouă ne-a plăcut. Şi ne-am distrat din nou la cote înalte, în două zile de filmări cu bărbi, peruci şi baghete magice. Bine... iar nu va înţelege nimeni ce-am vrut să spunem cu filmul ăsta însă ne-am hotărât că dacă nu vom lua nici un premiu (again!) ne vom face propriul festival: FHM. Festival Hormonal şi Miştocar.

Pe mine mă veţi vedea în rol de Hari Pocăr cu moacă tâmpă. Eu n-am vrut, da' mi-au zis că semăn cel mai bine. Mi-am găsit ochelarii de acum 100 de ani şi m-am dat în stambă alături de Hagrid (Tibi Clenci), Ron (Liviu Rusu), Hermione (Andra), Dumbledore (Mişu Ionescu) şi ceilalţi.

După ce-l montează, o să-l vedeţi şi voi. Deocamdată, voila niscaiva poze de pe la filmări.

Digital movies

Pe 13-14 octombrie primul festival de film digital de la noi. Organizator: Vali Partenie. E un eveniment nou, în care Vali pune mult suflet, prin urmare o să iasă cum trebuie. Mai multe trailere aici.

This is England *****

Am fost prima oară în Anglia în 1996 şi m-am îndrăgostit instantaneu de ea. De taxiurile londoneze, de geamurile mari şi fără perdele ale caselor de la ţară, de politeţea poliţiştilor, de gazonul perfect, de respectul mai mult sau mai puţin afişat faţă de Regină. M-am îndrăgostit până şi de englezi: în esenţă nişte ticăloşi şi nişte lorzi în acelaşi timp, care dimineaţa îşi poartă nasurile pe sus iar seara, în pub, sunt cei mai buni prieteni ai omului. Am spus în multe rânduri că Londra e un oraş în care mi-ar place să stau iar cei care auzeau asta mă priveau de parcă aveam deja pantofii muraţi de la ploaie. De mulţi ani ţin (degeaba) cu Anglia la orice campionat mondial sau european iar dacă ar fi să înnebunesc subit şi să merg peste tot prin lume după o echipă de fotbal, aceea ar fi Manchester United.

În acelaşi context, nu prea ratez un film despre Insulă şi insulari iar This is England avea un titlu prea evident ca să nu gâdile filoenglezul din mine. Nu mai văzusem nimic regizat de Shane Meadows, un tip de 35 de ani născut într-un "...shire" de prin Albion, cu câteva filme la activ premiate pe la festivaluri minore şi cu un trecut de skinhead care i-a generat ideile. În anul 1983, un puşti de 12 ani al cărui tată abia murise în războiul anglo-argentinian pentru Insulele Falkland, intră întâmplător într-o gaşcă de skinheads care-l primesc cu simpatie. În scurt timp, el va fi atras ca un magnet de un fost puşcăriaş care militează pentru ideea ca "Anglia să rămână a englezilor", dar care dă greş în tot ceea ce face, de la femeia pe care pusese ochii la incapacitatea de a se controla în faţa oamenilor de culoare.
Filmul e o întoarcere la cultura skinheads dar, mai mult decât atât, e o incredibil de sensibilă căutare a identităţii britanice într-o perioadă - anii '80 - care acum pare extrem de romantică. Este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme, cu o coloană sonoră în total acord cu scenariul, cu câţiva actori perfect mulaţi pe rolurile lor şi cu o întrebare finală care îţi persistă în creier câteva ore după ce l-ai văzut: Is this England?

Foto: www.outnow.ch

The Condemned ***

Reality show-urile au succes pentru că exploatează o latură umană de care abuzează ştirile de la ora 5: fascinaţia ororii. Fascinaţia ororii se poate manifesta în mai multe feluri: ochi larg deschişi, inimă strânsă, nod în gât şi vene în relief în faţa unor fapte groteşti sau pur şi simplu punerea pe tapet a unor lucruri aflate în subconştient: dorinţa de violenţă, de sex, de exhibiţionism etc. Cei care produc un reality show bun, cu o idee bine înfiptă, sunt, pe lângă nişte psihologi demni de luat în seamă, nişte exploatatori de mase.

Scott Wiper, regizorul şi co-scenaristul filmului The Condemned, pare o astfel de persoană. Se cumpără la negru 10 condamnaţi la moarte din întreaga lume pe care îi arunci pe o insulă din Pacific unde, în prealabil, ai "asamblat" un uriaş aparat vizual (camere video & stuff - totul transmis live pe internet). Fiecare dintre ei are montat la picior un gps şi un dispozitiv exploziv care intră în funcţiune dacă "posesorul" încearcă să-l scoată. Misiunea lor? Să se ucidă unii pe alţii. Ultimul supravieţuitor câştigă punerea definitivă în libertate.

Filmul e o goană adrenalinică după senzaţii tari, pe fundalul clasicei poveşti dintre bine (wrestlerul Steve Austin, un fel de Bruce Willis de trei ori mai mare şi cu mult mai puţin umor) şi rău (Vinnie Jones, la fel de psihopat ca-n vremurile când era declarat cel mai criminal fotbalist din Premiere League). Nimic foarte spectaculos, până la urmă, însă ideea centrală, brutal livrată la un moment dat, poartă în ea tot adevărul din lume: realitatea din jurul nostru e la fel de violentă ca show-urile realităţilor de la televizor sau de aiurea.

Simpsons, The Movie ***

Homer Simpson e un fel de Al Bundy animat al Americii. A intrat în conştiinţa taţilor de familie ca un cui bătut sistematic în ţeastă şi probabil că o mulţime de americani se identifică deja cu loser-ul egoist dar plin de calităţi ascunse. Aşa că "omul" merita, în sfârşit, un film. "The" Film.
Însă ca orice astfel de gogoaşă dospită în urma unui serial de succes, movie-ul îţi rămâne un pic în gât şi ai nevoie de niscaiva suc pentru a-l face să alunece. Oraşul Simpsonilor e pus de guvernul american sub un imens clopot de sticlă, urmând a fi eliminat de pe faţa pământului din cauză că e prea poluat. Cap de acuzare: deşeurile deversate în lacul din apropiere de către însuşi Homer care se îndrăgostise de un porc mult prea căcăcios. Urmează cursa celui mai nătâng tată din cartoon-ul american din postura de persona non grata (inclusiv de către familie) în cea de erou local. Clişeu. Dar şi câteva faze care fac toţi banii şi care au făcut, de fapt, din Simpsons, de-a lungul vremii, un serial genial:

Marge Simpson: Go out there and face that mob!
Homer Simpson: But I'm afraid if I do, they'll kill you.
Carl: No we won't, we just want Homer.
Homer Simpson: But they might kill Grandpa.
Grampa: I'm part of the mob!

Marilena de la P7

Am văzut filmul(eţul) regretatului Cristi Nemescu, în fapt "intrarea" în lumea bună a regizorului care şi-a frânt mult prea devreme aripile. Subiectul e simplu: unui puştan dintr-un cartier de tip Vanghelie i se pune pata adolescentină pe o prostituată blondă şi, pentru a o impresiona, fură troleibuzul condus de taică-său şi i-l pune pe "tavă". Prea târziu, din păcate.

Subiectul parcă e desprins dintr-o favelă braziliană şi e destul de dus la extrem. Per ansamblu filmul pare doar un exerciţiu a ceea ce Nemescu a regizat ulterior (California dreamin') şi, până la urmă asta şi este: un exerciţiu de regie, cu lumini şi umbre, dar cu aceeaşi senzaţie finală: dacă ar fi trăit, Cristi ar fi ajuns un nume mare.

Hostel 2 *

Nu că Hostel 1 ar fi fost mare film dar măcar pentru bunăciunile din prima jumătate merita să ţi se întoarcă stomacul pe dos la degetele hăcuite dintr-a doua. Hostel 2 e o mare porcărie şi păcat că Tarantino girează astfel de producţii. Filmul n-are nimic interesant, nici măcar amatorii de senzaţii tari nu pot fi satisfăcuţi, în afara, să zicem, a unei faze în care o dementă face un duş de sânge din gâtul unei nevinovate pe care a ciopârţit-o. În plus, unele scene sunt de-a dreptul hilare şi inutile - gen cei doi amici care plătesc o avere pentru a tortura femei iar când ajung la faţa locului se comportă ca doi adolescenţi veniţi prima oară la bordel.

Foto: www.outnow.ch

Garbage movies

Americanii fac filme din ce în ce mai proaste. Uită-te la 10 filme noi, care vrei tu, şi spune cu mâna pe inimă câte dintre ele ţi-au plăcut mai mult de 70%?

Nici nu mai îmi vine să scriu despre filmele pe care le văd.

Sunshine, de pildă. Mă bucuram că, în sfârşit, mi-a căzut în ochi un s.f. "ca pe vremuri". Cine mai face azi s.f.-uri ca pe vremuri? M-am bucurat degeaba. Începe într-o atmosferă de Tarkovski şi se termină într-una de desene animate manga fără personaje. Bullshit.

Apoi: The Ex. O comedioară "romantică" (mai dă-le dreaq de comedii romantice!) la care râzi dacă atunci când întorci capul vezi un guşter lângă tine pe canapea.

Mai departe: Vacancy. Un fel de horror cu un story mai banal ca povestea unei libelule moarte pe o conopidă putrezită. Un cuplu la un motel, noaptea, bântuit de nişte nebuni care vor să ucidă din dorinţa de a face filme snuff. Unbelievable fucking bad movie! Oamenii ăştia au prea mulţi bani!

În fine, Shrek al Treilea. OK, e haios, ne-am distrat la primul de-am căzut sub masă, la al doilea am râs din respect şi, pe alocuri, din inimă. Ei, al treilea pune punctul pe i: facem continuări ale marilor succese doar ca să ţinem "industria" de merchandising sus.

Nici nu-mi vine să mă uit la Piraţii 3, la Păienjenică al treilea, la al 13-lea Ocean, la Indiana 4 sau la Die Hard "ucide-i pe toţi din nou"...

În curând vor face "Titanic se întoarce". Pariu!

Film digital în festival

Valentin Partenie va organiza în octombrie primul festival de film digital din estul Europei. Un proiect generos care merită ajutat.
Mai multe pe site-ul festivalului.

California dreamin' ****

Când cineva îţi pune în faţă o oglindă uriaşă în care îţi vezi şi cele mai urâte puncte negre, nu ai cum să te simţi confortabil. Dacă totuşi ţi-a rămas un pic de simţ al umorului, poţi cel mult să râzi de tine însuţi şi să exclami printre hohote ceva de genul "bă, da' urât mai sunt!"

Cam asta se întâmplă cu filmul lui Cristi Nemescu, un regizor care a plecat prea devreme ca să ne dăm seama dacă merită covorul roşu atunci când îşi face apariţia la un festival de film şi prea absurd ca să nu realizăm că atunci când am fi mers la un film de-al lui ar fi trebuit să purtăm covorul roşu undeva în buzunarul de la piept. Regizorul ne-a aşezat în ecran o oglindă uriaşă şi ne-a lăsat bucuria de a ne redescoperi propriile limite, angoase, frustrări, imbecilităţi dar şi propriul umor, propriile romantisme şi melancolii, propriile vise şi mai ales propriile zboruri frânte.

California dreamin' e un film genial pentru străinătate şi banal pentru România. E ca şi cum un străin care vine în Bucureşti şi vede Casa Poporului exclamă "waw!" iar locuitorul din Rahova care trece zilnic pe lângă ea în drum spre centru o blestemă fiindcă e prea mare şi trebuie să o ocolească. Probabil de la Filantropica încoace n-am văzut un film care să ne definească mai bine ca naţie şi, de la California dreamin' încolo cred că ne vom dori să nu mai vedem filme în care să ne autodefinim cu atâta patimă.

Un Răzvan Vasilescu emblematic (actor de Hollywood în opinia mea), un Assante uşor paraşutat în realităţile României dar bun contextual, o Maria Dinulescu care mai are de tras pentru a convinge pe deplin, lacune la montaj, la sunet, la lumini, la imagine - un film imperfect, neterminat (ce-ar mai fi fost de terminat, totuşi?) dar atât de bun încât dai cu pălăria de pământ după care priveşti instinctiv în jur şi mormăi printre dinţi: "Mă, da' nu mai vin odată americanii ăştia?"

Bridge to Terabithia ***

O poveste simplă, fără farafastâcuri şi ipocrizii, despre doi adolescenţi singuratici care îşi creionează o lume fantastică numai a lor, în care îşi vor găsi mai abitir fericirea ca în lumea reală. Nu e un film care să strălucească prin efecte sau story, însă mi-a amintit în bună măsură de copilărie, de vremuri demult apuse, în care lumea, oamenii, ploaia, aveau alte dimensiuni, alte parfumuri, alte contururi.
PS: foarte drăguţă puştoaica AnnaSophia Robb. Se anunţă a fi o nouă Sharon Stone sau măcar o Cameron Diaz mai proaspătă. De urmărit!

"Palme" suspect(e)

Dan Mihu este colegul meu. Prin urmare ştiu ce fel de om este.
Dincolo de a fi un excelent scenarist, Dan Mihu este un om integru.
Dan Mihu nu s-ar fi revoltat niciodată dacă ar fi ştiut că nu are dreptate.
Nu am văzut filmul lui Cristi Mungiu, aştept cu nerăbdare, însă ceva e suspect în toată povestea asta.
Pentru că în România e posibil orice.

O contestatie pentru Palme d'Or

Buna ziua,

Acesta este un mail colectiv, de aceea, celor care nu ma cunosc le
spun ca numele meu este Dan Mihu, sunt jurnalist si scriitor, membru
al Uniunii Scriitorilor din Romania (din 1997). Incepand din 1992 am
publicat o serie de piese de teatru, lucrari de proza si scenarii de
film, am luat mai multe premii literare la concursuri nationale si o
simpla cautare pe Google ar trebuie sa va spuna restul istoriei mele.

Stiu ca pare greu de crezut, acum ca dl Mungiu este eroul zilei, insa
sustin ca domnia sa a preluat exact tema propriului meu scenariu,
premiat chiar de domnia-sa in vara anului trecut la concursul de
scenarii originale HBO 2006.

Contand pe o reactie rece din partea dumneavoastra, va prezint direct faptele:

- anul trecut in aprilie, trimiteam la concursul HBO scenariul "Sa
iubesti si sa tragi apa", drama unei femei simple, care face un avort
ilegal, in ultimii ani ai comunismului si este silita sa scape cumva
de avortonul ei, expus in mod brutal si socant

- in juriul concursului de anul trecut se afla si dl Mungiu

- in luna mai eram declarat finalist cu sus-numitul scenariu

- in iunie, la TIFF, primeam premiul pentru lungmetraj; motivatia
juriului: "Un scenariu care nu pierde timpul, original prin subiectul
ales, frust, fără a fi melodramatic şi modern ca demers prin felul în
care-şi conţine tensiunea interioară."

- in mai anul acesta, dl Mungiu ia la Cannes un Palme d'Or cu "4
luni..."; conform presei internationale, filmul sau trateaza aceeasi
tema a avorturilor ilegale si prezinta imagini socante cu un avorton
in baie

- in cadrul ceremoniei de premiere dl Mungiu declara franc ca "acum un
an nici nu visam la acest proiect." Mai exact, intr-un interviu
acordat Evenimentului zilei sustinea ca a terminat versiunea finala in
luna iulie, asta dupa ce (conform Re:Publik), scrierea integrala a
scenariului a durat sub doua luni

Pentru comparatie, scenariul meu, premiat (si) de dl Mungiu, poate fi
descarcat liber de la adresa
http://editura.liternet.ro/carte/222/Dan-Mihu/Sa-iubesti-si-sa-tragi-apa.html
, impreuna cu un scurt comentariu al unui alt membru al jurului, dl
Cretulescu. Dupa ce veti citi premisa scenariului, va rog sa
rememorati cate scenarii sau carti pe aceasta tema ati citit in
ultimii 10 ani?

Nu incerc sa confisc subiectul avorturilor ceausiste, dar:

- dezaprob faptul ca dl Mungiu s-a prevalat de pozitia sa in juriu
pentru a cauta idei proaspete apte de a fi rescrise ulterior de domnia
sa

- sunt uluit de viteza neobisnuita (remarcata si de el insusi) cu care
a rescris un scenariu pe exact aceeasi tema, l-a finantat, l-a filmat,
l-a montat si l-a prezentat in premiera la Cannes

- mi se pare total nedrept faptul ca a fortat (pe ascuns) finalizarea
propriei sale productii, intuind probabil faptul ca noi ne vom
confrunta cu greutati in gasirea finantatorilor/producatorilor -
atitudinea sa mi se pare cel putin neloiala

Culmea cinismului este ca juriul punctase tocmai originalitatea temei
si partitura tragica a principalului rol feminin. De acum, adio
originalitate… Cine isi imagineaza ca anul viitor la Cannes va fi
selectat un al doilea film despre avorturi ceausiste e cel putin naiv.

Ma bucur ca in acest an HBO Romania a renuntat la serviciile domniei
sale in calitate de jurat. Din punctul meu de vedere, prestatia sa
a fost de-a dreptul descalificanta si sper ca abuzul lui sa aiba
drept consecinta macar evitarea invitarii domniei sale in alte
jurii viitoare.

Asteptand o atitudine obiectiva din partea dumneavoastra, nu pot decat
sa deplang faptul ca anul acesta a castigat Palme d'Or-ul un film ce
si-a obtinut finantarea prin scandal si tema prin furt, fiind
prezentat pe furis direct la Cannes, in speranta ca invingatorilor li
se iarta totul.

Al dumneavoastra,
Dan Mihu

PS Sunt constient ca prin aceasta contestatie spun adio participarii
la alte concursuri similare in tara, dar sper ca viitorii competitori
sa se bucure de un tratament mai cinstit decat cel de care am avut eu
parte.

Ce filme am mai văzut

¤ Relative strangers **
O comedioară care se vrea ca în vremurile bune dar care rareori reuşeşte să stârnească un zâmbet. Şi asta doar pentru că de Danny de Vito râzi uneori doar dacă-i priveşti mutra. Un gagiu snob, aflat în pragul nunţii cu o fătucă (bună) nu la fel de constipată, descoperă că adevăraţii lui părinţi sunt complet diferiţi de cei care l-au crescut.

¤ Wild hogs **
Patru moşari cu suflet tânăr pleacă de-acasă într-o vacanţă pe motoare "ca-ntre băieţi". De idioţi ce sunt intră în tot soiul de belele, mai mari sau mai mici. O oboseală de film, deşi Travolta, Martin Lawrence, William H. Macy şi Tim Allen ar trebui să contrazică termenul. N-o fac.

¤ Letters from Iwo Jima ***
Japonezii trebuie să apere cu orice preţ o insuliţă în timpul celui de-al doilea război mondial. Decimaţi şi lipsiţi de ajutoare, ochii oblici se ascund prin peşteri şi sfârşesc, evident, cu gloanţe americane în creieri sau cu harakiri-uri onorifice. Războiul din perspectiva japoneză, plus o povestioară personală pe fundal - un film bun făcut de Clint Eastwood dar zău că am văzut filme cu şi despre război care m-au mişcat (mult) mai mult.

¤ Perfume: The Story of a murderer ***
Grenouille e un monstruleţ de om care se naşte cu "puterea" de a mirosi orice, oricând şi la orice oră. Marea lui problemă e că el nu miroase a nimic, drept pentru care unicul lui scop în viaţă va fi să creeze un parfum, Parfumul!, care să dea o identitate olfactivă propriei sale persoane. Şi din ce ar fi mai potrivit să îl producă dacă nu din trupurile femeilor care, vezi Doamne, miros atât de divin! Drept pentru care amigo Grenouille se transformă într-un ucigaş în serie. Un film care urmează cartea lui Patrick Suskind fără a se abate prea tare de la ea, dar care lasă impresia că nu poate depăşi nişte limite auto-impuse.

P.S.: tare faza cu orgia din final!

Legături bolnăvicioase ***

Filmul lui Tudor Giurgiu e bun din cel puţin un punct de vedere: abordează o temă curajoasă şi o dezvoltă suficient de subtil cât să nu deranjeze (prea tare). Care e puntea între o legătură incestuoasă şi una lesbianică? Aproape imposibil de descris, însă în acest triunghi amoros (Maria Popistaşu, Ioana Barbu, Tudor Chirilă) nu rezistă (şi nu are cum să reziste) nimeni. Legăturile nu sunt doar bolnăvicioase ci şi primejdios de sortite eşecului.

În sfârşit un film românesc în care se joacă ceva mai bine şi în care replicile nu par întotdeauna lipite (Cătălina Murgea - genială în rolul gazdei, doamna Beneş!). Mariei Popistaşu îi iese un delicios rol de baby-face fuck-sick person (Kiki) iar Ioana Barbu (Alex), ingenuu de lesbiană, o completează pe deplin. Tudor Chirilă nu zboară de data asta la înălţimea lor însă e pe-acolo, parte dintr-un peisaj uşor straniu dar perfect plauzibil.

Doar finalul, din păcate, lasă impresia că se putea mai bine. O privire mai atentă asupra lui şi Legături bolnăvicioase ar fi fost cu adevărat un film capabil să rupă norii pe la festivaluri. Chiar şi aşa însă, Tudor Giurgiu demonstrează că se descurcă mult mai bine şi mai cu har în postura de regizor decât în cea de director-preşedinte al TVR.

300 *****

Am încercat să-i caut noduri în papură, fiindcă de regulă mediatizările cinematografice exagerate ascund hibe serioase. Probabil, la a doua vizionare, voi găsi câteva. Deocamdată nu pot spune decât că 300 e un film fascinant. Nu prin acţiunea în sine (regele Spartei ia 300 de nebuni şi înfruntă la Termopile o armată persană fără număr-fără număr-fără număr) ci prin atmosfera de mare excepţie şi efectele realizate la perfecţie.

În plus, Gerald Butler este exact ce trebuie în rolul regelui Leonidas, atât de "spartan" încât cred că strămoşilor Spartei le-ar rânji tigvele de plăcere văzându-l.

Foto: www.outnow.ch

The Host **

Spre deosebire de japonezi, care fac artă din filmele horror, oferindu-ţi uneori chiar senzaţii dârdâitoare, coreenii nu sunt decât nişte circari. Gwoemul (The Host) este un fel de horror, cu accente dramatice şi cu firimituri hazlii. Un accident genetic duce la naşterea unei creaturi hidoase care începe să bântuie zona râului Han. O familie cam năucă, de la bunic şi până la "aia mică", face cunoştinţă atât cu gâtlejul monstrului cât şi cu obtuzitatea autorităţilor. În final, nimic spectaculos: bau-bau moare răpus de eforturile colective ale celor care mai rămăseseră în componenţa familiei în urma răfuielilor personale cu Mr. Fishy.

Filmul are un pic de din toate şi nimic mai mult din nimic. Originalitatea lui constă în faptul că e făcut de coreeni iar ei au o altă viziune asupra lumii şi vieţii decât banalii americani. Dar am văzut filme coreene mult mai bune (unele de-a dreptul excepţionale - Spring, summer, fall, winter and... spring) aşa încât monstruleţul lor nu mă emoţionează câtuşi de puţin.

Ce filme am mai văzut

@ Goya's Ghosts *** - un film care începe promiţător dar care se pierde pe parcurs într-un scenariu destul de previzibil şi superficial. Este regizat de celebrul Milos Forman, cu sexoasa Natalie Portman în dublu-rol (are "ceva" fata asta), cu spaniolul Javier Bardem foarte bun pe post de "father Lorenzo" libidinos şi pervers (l-am mai văzut în Carne tremula, al lui Almodovar) şi cu suedezul Stelan Skarsgard în rolul pictorului Goya, surd şi mai mereu amuzat, care trebuie să facă faţă scandalului generat involuntar de muza lui (Portman).





@ Alpha Dog *** - Un adolescent traficant de droguri, face jocurile unei găşti de "my boys" şi "my bitches" drogaţi/drogate până în cele mai mici amănunte ale existenţei. Violenţa treptată a filmului, intriga uciderii unui biet puştan nevinovat dar mai ales jocul magistral al unor actori foarte tineri (Justin Timberlake printre ei) fac din Alpha Dog (regia Nick Cassavetes) un film interesant.