Bravo Piţi!

E calificarea lui Piţurcă. E repunerea în drepturi a unui antrenor care asigurase ultima prezenţă a României la un turneu final dar nu fusese lăsat să se bucure de confetti-urile lui. În acelaşi timp, paradoxal, e reabilitarea definitivă a unui om care a înţeles că trebuie să-şi lumineze sufletul pe care şi-l purta înnegurat şi a muncit în tăcere pentru un ţel pe care l-a atins cu modestie şi pricepere.

Suntem departe de a avea o echipă naţională de valoarea celei de acum 10-12 ani. Suntem prea "Mutu-dependenţi", nu jucăm întotdeauna coerent şi nu prea facem spectacol. Dar ne-am clădit cu muncă o bază solidă pe care putem începe munca de arhitecţi. Iar frustrările generaţiei lui Chivu se pot transforma tocmai vara viitoare într-un foc de artificii care să lumineze noaptea unei perioade de opt ani în care am văzut luminiţa de la capătul tunelului doar pe post de Fata Morgana.