marți, 11 septembrie 2007

Mentalitatea bârnei

S-au întors fetele de la campionatul mondial de gimnastică. Rezultate... pe fundul sacului. Singura care a reuşit ceva - două medalii de argint, plus bronzul cu echipa - Steliana Nistor, o fetiţă cu multe coşuri pe frunte, care ştie că gimnastica a adus de multe ori România în văzul lumii. Marea campioană Cătălina Ponor a ratat până şi aparatul ei favorit, bârna.
Pe aeroport, reportera le întreabă pe ambele: "Ce s-a întâmplat de n-aţi obţinut mai mult?"

Răspunsuri:
Ponor: "Pur şi simplu am avut emoţii". "Dar ai mai participat, şi la Olimpiadă, şi la alte concursuri mari...". "Am avut emoţii mari şi asta a fost, gata!"
Nistor: "Dacă voi munci mai mult voi obţine mai mult. Sper ca la Beijing să iau aur".

Sunt convins că la Beijing Ponor nici măcar nu va fi în echipă.
Oricum, vremurile în care Belu făcea legile sunt de mult apuse. Acum domneşte mentalitatea bârnei tocite.

9 Comments:

Anonim said...

Steliana Nistor a luat doua medalii de argint ( barna si individual) si una de bronz (cu echipa)...

cavalary said...

Eu unul am mari probleme cu disciplina fortata. Daca rezultatele astea sunt tot ce se poate face atunci cand ele vor sa mai aiba si o urma de viata in afara sportului, so be it.

Eduard Ţone said...

asa e, corectez acum.
Cavalary, nu le obliga nimeni sa se duca acolo.

Arhi said...

Eddy, matale inteleg ca nu ai idee cum e faza cu gimnastica. Deci fetitele astea, la 4 ani, cand sunt duse la gimnastica, se duc de bunavoie si nesilite de nimeni, nu? Nu are nicio legatura cu faptul ca ma-sa e o balerina ratata, ea a ales sa ajunga acolo. Get real dude.

Eduard Ţone said...

Arhi, mosule, am idee cum e treaba cu gimnastica. Poate m-am exprimat gresit: asa e, ele nu au cum sa aleaga insa parintii lor da. De aici incolo insa e o discutie intreaga, cu elemente pro si contra. Adevarul e undeva la mijloc insa nicaieri nu se face performanta fara sacrificii. Tu crezi, de pilda, ca asta care a stabilit acum un nou record mondial la 100 m (Asafa Powell) maninca bomboane si hamburgeri si se mai antreneaza si el din cind in cind? Pe de alta parte nici eu nu sint de acord cu bataile si restul. Dar gimnastica e un sport aparte.

cavalary said...

Tocmai asta zic, chiar nu le pune nimeni? Cat aleg ele la 4 ani si cat aleg parintii? Lupt eu pt. drepturile minorilor si spun ca varsta nu conteaza, ca poti avea oameni care la 30 de ani nu pot lua o decizie buna in legatura cu propria viata si altii care la 13 pot, dar totusi la 4...

Acum daca o fata ar alege sa se apuce de gimnastica la 15 ani si un an mai tarziu, la 16, ar spune ca vrea sa mai aiba si viata ei pe langa cea sportiva, poti sa zici ca n-a pus-o nimeni si ar fi trebuit sa stie ce-o asteapta de la inceput. Dar cand trebuie sa intre de pe la 4 ani, daca 12 ani mai tarziu, adica la aceiasi 16 ani, vrea sa mai aiba si viata ei pe langa cea sportiva, cred ca are tot dreptul sa ia decizia asta, nu?

Acum poate o sa spui ca poate sa se lase in cazul ala... Dar, pe de-o parte, daca s-ar lasa toate care nu vor sa-si piarda toata adolescenta (si eventual alti cativa ani dupa) asa, crezi c-ar mai avea din cine sa formeze o echipa? Iar pe de alta parte, daca pana atunci, inca din copilarie, s-a concentrat pe asta si acum o pui sa se lase de tot inainte sa aiba macar o sansa sa vada ce poate intr-un cadru ceva mai... oficial, cel mai probabil n-o sa stie ce altceva sa faca mai departe.

Cu alte cuvinte, o hotarare luata de parinti in copilarie (posibil la rugamintile copilului, dar clar nu in cunostiinta de cauza, la varsta aia) devine o condamnare prin mijlocul adolescentei (de parca n-ar fi un moment destul de greu pt. fiecare si asa): Ori iti sacrifici toata adolescenta, plus cativa ani dupa, si iti distrugi sanatatea pt. o sansa la cativa ani de glorie (si un viitor incert mai departe), ori renunti la tot, adica ti-ai pierdut copilaria si ai muncit atatia ani degeaba ca acum sa fii fortata sa-ti tai craca de sub picioare si sa pornesti de la 0 in alt domeniu.

Cred ca sunt anumite sacrificii care merita facute in numele performantei si altele care nu merita facute in nicio situatie. Pt. acel 1-2% (daca si atat) care face diferenta intre bun si excelent nu cred ca merita sa reduci ponderea celorlalte interese ale tale (ca sa nu mai zic iar "viata personala") de la, sa zicem, 30% la practic 0...

Nexus6 said...

Sunt multe chestii aiurea spuse aici. Nimeni nu se distruge ca face performanta, asta e cea mai mare grozavie care am auzit-o. Performanta si in sport, inseamna ca si in celelalte domenii satisfactie, disciplina, modelarea ego-ului si inca multe altele care rezulta din asta. Faptul ca unii au avut de suferit cred ca se datoreaza cel mai putin performantei si mai mult faptului ca nu au inteles ce inseamna ea. Unii merg pana la capat, altii sucombeaza. In gimnastica, momentul suprem, este cand te afli pe podium, dar nu este singura satisfactie pe care ti-o da acest sport. Intamplator am facut putina gimnastica in urma cu niste ani si ajunsesem in sala de sport "fortat" de diriginta care era profesoara de sport. Daca nu era ea, la varsta aceea nu stiam sa iau decizia nici macar ce sa maninc. Insa acolo in sala de sport, era o senzatie unica in felul ei pe care nu am mai descoperit-o nicaieri in alta parte. Chiar daca nivelul la care eram antrenati era mai precar intr-un orasel de provincie, un club scolar nu foarte bine dotat, exista realmente un sistem care tria pe cei cu aptitudini de cei fara. Si asta se intampla natural si era dat de impactul pe care-l avea intalnirea ta cu gimnastica. Asa ca treaba asta cu "m-a fortat mama sa fac sportul asta pentru care suferim acum" e o telenovela siropoasa inventata prin presa noastra mioritica si nu prea are treaba cu realitatea in care trebuie sa se formeze un sportiv. In muzica nu e la fel? Nu sunt parintii cei care indruma copilul din timp spre a studia un instrument muzical? Copilului ii convine mai putin asta (eu regret ca nu m-a "fortat" mama) cand devine adult intelege ca a stat sub o stea norocoasa. Nu cred nici o secunda in raul pe care-l face cineva ca te forteaza sa faci bine. Cand esti tanar nu intelegi foarte multe iar daca intamplator cineva se oboseste cu tine, pentru ca a gasit in tine o scanteie, e mare lucru. Pentru multi asta este de fapt tichetul unei calatorii spectaculoase prin viata. Sa mai lasam si acest cliseu cu "fortatul odraslei sa faca performanta" la o parte.

Eduard Ţone said...

perfect de acord cu Nexus. sesizeaza un aspect foarte adevarat: ducind copiii la gimnastica de mici parintii nu-i duc la taiere. E ca si cum ii duc la muzica, balet, cercul de literatura sau desen.

cavalary said...

Cacat, nu las deloc la o parte "cliseul" ala... Si yah, nu-i asa mare diferenta nici daca-i duc la muzica sau balet sau whatever, same old shit.