miercuri, 5 septembrie 2007

Despre angajaţi şi angajatori

Discutam azi, pentru a n-a oară despre salariile pe care le oferă firmele din Bucureşti şi despre pretenţiile pe care le au unii care termină facultatea. Combăteam ideea potrivit căreia cineva care termină facultatea are tot dreptul să ceară salarii mari, numai pe principiul că are nevoie să facă ceva în viaţă, să se căsătorească, să facă un credit ca să-şi ia o casă şi aşa mai departe.
M-am lovit, în diverse ocazii, de indivizi plini de tupeu, care cer mult şi oferă puţin, sau aproape deloc. Într-un fel mă bucur că am o mentalitate "de modă veche", fiindcă mi se pare total nepotrivit ceea ce se întâmplă în multe locuri: acest gen de indivizi sunt angajaţi (pentru că reuşesc să păcălească: impostura e a doua lor natură), încep pe salarii mult peste ceea ce ar trebui să li se dea, după 6 luni angajatorul îşi dă seama că s-a fript, face tot posibilul să scape de respectivii iar aceştia îşi vor găsi de lucru în altă parte, imediat, pe un salariu şi mai mare (ca deh... nu pot accepta unul la fel!). Se ajunge astfel la o creşte artificială atât a salariilor cât şi a calităţii angajaţilor şi a muncii acestora. Pe de altă parte, unii care chiar învaţă şi care chiar au ceva în creier dar care nu au suficient tupeu, nu au virusul pupincurismului şi al imposturii, vor avea întotdeauna de suferit - şi ca salariu şi ca poziţie.
Sigur, o să spuneţi că asta e viaţa peste tot şi că legea junglei se aplică non-stop şi la toate nivelurile. Corect. Însă ceea ce vroiam să spun de fapt, ca să revin, este că eu unul prefer să privesc dincolo de stratul superficial pe care îl oferă un zâmbet frumos la angajare şi să dau întotdeauna credit celor care se vede cu ochiul liber că muncesc pentru banii pe care-i câştigă. Citesc zilele astea cartea lui Donald Trump, "Cum să devii bogat". Printre multe lucruri adevărate pe care le spune (sigur, la nivelul lui nu-i o problemă să-i curgă aurul filozofic printre degete) e unul pe cât de simplu pe atât de adevărat: cu cât munceşti mai mult, cu atât ai noroc mai mult. Un lucru verificat.
Şi tot legat de asta, cred că site-uri precum ejobs sau bestjobs oferă angajatorilor cele mai jalnice servicii. Încercaţi să cumpăraţi o dată un anunţ de angajare pe unul dintre aceste site-uri, daţi anunţul, citiţi tonele de cv-uri (unele fără absolut nici o legătură) care vor aplica şi, mai mult, avântaţi-vă la un interviu final cu unii dintre ei. Rezultatul este aproape de fiecare dată zero, ba mai mult, vă veţi trezi cu raspunsuri stupefiante (am un prieten care a dat peste ele), de genul "
Putem programa un interviu fără probleme, o contraofertă motivantă prezentată în timp util din partea dumneavoastră putând duce şi la reuşita acestuia.". Sigur, există firme serioase de head-hunting, unde dacă plăteşti consistent primeşti calitatea unor filtre pe care oamenii de acolo chiar le fac. Dar ejobs sau bestjobs sunt, repet, nişte păcăleli imense, care fac milioane, cu eforturi minime, pe seama angajatorilor disperaţi după angajaţi de calitate.

7 Comments:

Doru Oprişan said...

Problema e ca in Bucuresti daca nu ceri nu iti da nimeni, indiferent de cat de mult muncesti tu. Pentru ca pe langa defectele angajatului, angajatorul bucurestean are si el cateva. Principalul ar fi ca nu prea "vede" pe termen lung. Prefera sa scoata o suma de bani sigura acum decat sa dea din ea si angajatului pentru a-l motiva pe viitor. Evident exista si exceptii.

giuliano said...

Korekt, ai dreptate cind spui ca trebuie sa existe o minima decenta la salarii pentru incepatori. Vb mai ales in cazul presei, unde termenul de "ucenicie" s-a demonetizat complet. Cum sa-i dai unuia de pe bancile facultatii 500 de euro, daca el nu stie sa scrie o stire?

Eduard Ţone said...

Doru, nu zice nimeni să nu ceri. Însă ceri în momentul în acre eşti pregătit să şi oferi ceva la nivelul cerinţei. Desigur, sunt o mulţime de angajatori şmecheri (termen lejer), care vor să profite de pe urma angajaţilor, însă discuţia privea acum doar acea parte a "candidaţilor".

Giuliano - în special la presă mă refeream iar suma de 500 de euro de care vorbeşti e mică. Sunt unii care nu ştiu să scrie nu o ştire - nu ştiu să scrie corect gramatical! şi cer de la 1000 în sus. Şi, culmea, li se dă!

Melcu cleios said...

... subscriu! Lui Dumitrascu (spammerul nr. 1 al Romaniei) i-am cerut odata banii inapoi, trimitandu-i un raspuns si mai nesimtit pe care l-am primit din partea unuia care scria 'mia-ti' dar cerea 1000 numai pentru ca avea impresia ca mama lui l-a nascut destept.
Inca mai astept raspunsul lui Liviu...

cavalary said...

Nici cu angajatorii nu mi-e deloc "rusine", fiecare incearca sa pacaleasca pe fiecare si vezi care reuseste mai bine... Jalnic...
Dar, in primul rand, de ce conteaza mai mult ce spune o hartie ca ar trebui sa stii decat ce stii de fapt?

Katerina said...

Buna Eddie... zi-mi si mie te rog, unde se dau 1000 de euro pe degeaba, la care institutie de presa? Ca m-as baga si eu. Iata, stiu sa scriu "m-as" si "zi-mi". Ergo (!!!), merit 2000 de euro. Pt fiecare cratima tuflita corect.

Eduard Ţone said...

Katerina, de pilda revistele economice.