Eternul Pittiş

Când eram într-a 7-a, Pittiş înnebunise fetele din clasă de la mine. Aproape că toţi băieţii deveniseră geloşi pe tipul cu plete care le făcea pe Delia, Ruxandra, Carla, Anca ş.a.m.d. să suspine. Şi asta pentru că ele se duceau o dată pe săptămână la PMT şi se întorceau de-acolo având în cap numai Beatles şi în priviri o superioritate care ne transmitea să stăm la locurile noastre, că "nu suntem de ele". PMT însemna Poezia Muzicii Tinere şi era un fel de cenaclu condus de Moţu, o întâlnire cu tinerii care, pentru acei ani (1983-85), reprezenta un soi de revoluţie intelectuală de rang superior Cenaclului Flacăra. Aveam o prietenă (chestii platonice, ca pe-atunci, ţineri de mână, săruturi furate blabla) care era cea mai mare fană a lui Pittiş. Îl adula. Îi sorbea cuvintele. Era îndrăgostită de el la propriu şi de vocea lui la figurat. Mi-a tras o casetă cu poezia lui Dinescu, Sunt tânăr, doamnă, recitată de Moţu. O învăţasem pe de rost. Nu neapărut fiindcă, la acea vreme, mi-ar fi plăcut. Mi-a plăcut însă, mult mai târziu, când am descoperit că Pittiş însemna, pe lângă vocea de la Teleenciclopedia, şi un actor de excepţie, şi un cântăreţ minunat, şi un om de radio, şi un show-man complet...

M-am intersectat cu Pittiş, direct, o singură dată. Lucram în presa de sport şi am mers la Radio România să fac un interviu cu el, despre Rapid. La sfârşit am făcut o poză împreună, cu fularul giuleştenilor. Mi-a vorbit cu entuziasm despre adevăratul spirit al acestei echipe (unul cu care Copos, de pildă, n-are nici o tangenţă), despre Clubul Aristocratic, despre bucuria de a suferi şi a zâmbi în culori vişinii. Pittiş mi s-a părut întotdeauna o persoană eternă. Care nu va dispărea niciodată, fiindcă are prea multe de spus, prea multe de făcut şi foarte multe de oferit.

Şi, în definitiv, aşa şi este...