sâmbătă, 17 noiembrie 2007

4 luni, 3 săptămâni şi două zile

Recunosc că am "intrat" în filmul lui Mungiu cu oarecari gânduri mârşave şi cu o mare dorinţă de cârcoteală. Nu-mi place de Mungiu ca personaj - nu-mi place la modul superficial, de "răsfoire" a celor câtorva apariţii televizate pe care le-a avut - şi nu mi-a plăcut atitudinea lui vizavi de propriul film şi de acuzaţiile legate de faptul că şi-a inspirat scenariul după un text de-al colegului (meu) Dan Mihu. De aceea, de la primele secvenţe am încercat să-i găsesc hibe: nu existau în '87 tricouri de genul celor purtate de arabul din cămin, actorii au un uşor accent moldovenesc (Iaşiul, nah...) care e cam deranjant (că doar nu jucăm Coana Chiriţa!), un pachet de Kent nu-mi amintesc să fi costat chiar 80 de lei şi aşa mai departe.

Însă pe măsură ce treceau minutele, filmul m-a făcut să las la o parte această atitudine deloc sănătoasă, şi m-a aruncat de-a dreptul brutal într-o altă zonă. După o jumătate de oră mă durea capul. După 45 de minute eram de-a dreptul nervos şi am simţit nevoia să-mi torn un pahar cu whisky "de care nu se găsea înainte". La final, am rămas zece minute cu ochii în gol şi creierii lipiţi de tavan, încercând să-mi răspund la întrebarea dacă mi-a plăcut sau nu, dincolo de orice Palme d'Or, care oricum e subiectiv, ca orice distincţie, ca orice clasament, ca orice ierarhie stabilită de un juriu de sorginte umană.

Nu mă pot decide. Îmi imaginez că mulţi dintre cei care n-au trăit pe vremea lui Ceauşescu se ridică la jumătatea filmului şi pleacă din sală înjurând - de ce ar trebui să suporte un film despre mizerie, teamă şi avortoni? Poate că greşesc. Poate că nu. Pe ceilalţi, dacă i-ai închide într-o cameră uriaşă şi i-ai pune să discute pe marginea filmului, s-ar lua cu siguranţă la bătaie - e imposibil să fi crescut toţi în aceleaşi condiţii, doar n-a fost Coreea de Nord între Carpaţi! Filmul e dur (asta se presupunea), e negru (epoca de aur a fost neagră), e sumbru (când domnu' Bebe îşi iese din calmul lui englezesc şi scoate o pulă din gură te cam sperii), e dus la extrem (come on, Mungiu, unele lucruri nu erau chiar aşa)... În acelaşi timp însă, ceea ce frapează este atmosfera extraordinar de apăsătoare (de la ea mă durea capul), redată - şi aici vroiam să ajung - de jocul magnific al actorilor. Filmul lui Mungiu este unul dintre rarele filme româneşti în care actorii nu dau acea eternă impresie de fals, în care totul curge natural iar replicile nu sunt forţate (se vede că uneori chiar se improvizează). Nu credeam că nişte actori de care n-am auzit niciodată pot juca atât de bine, iar ăsta e un semn bun, în virtutea ideii că prea au început să se ducă unul câte unul profesioniştii, lăsând senzaţia că în urma lor nu păşeşte nimeni. Nu ştiu ce premii merită 4 luni,trei săptămâni... dar cu siguranţă Anamaria Marinca (foto) merită un premiu de interpretare (european, da), fiindcă fata asta până şi tăcerile ştie să le joace în aşa fel încât să-ţi rămână în sânge. Sau, mai ales tăcerile. Şi când te gândeşti că nu a avut decât 11 ani trăiţi pe "vremea lui ceaşcă"...

Concluzia este, în continuare, confuză. Pe de o parte, la 18 ani de la Revoluţie, m-am săturat să mai văd filme cu subiecte ţesute din vremuri comuniste. Sunt convins, nu mă-ntrebaţi de ce, că Mungiu nu ar putea să facă un film la fel de valoros, pe un scenariu actual. Lucrurile extreme (şi subiectele) sunt întotdeauna cel mai uşor de exploatat. Iar Mungiu nu-mi pare a fi un regizor la fel de promiţător cum era bietul Cristi Nemescu, de pildă. În acelaşi timp însă, este, probabil, printre cele mai de efect pelicule care aruncă schijele acelei epoci în timpurile moderne. De aceea, de aici până la premiul îndelung adulat şi aplaudat nu a fost decât un pas.

3 Comments:

Nexus6 said...

Parerea mea este ca filmul a scos tot ce se putea dintr-un subiect bine speculat. Insa eu personal, sunt satul de genul asta de abordare cinematografica.4,3,2 e genul de subiect care te arunca inapoi in trecut si te forteaza sa spui "vai ce rau era!" si cumva te face sa gandesti ca nici prezentul nu e roz, ceva rau mereu exista.... Filmul romanesc este pe cale sa devina un sistem de referinta pe o zona plumburie prin tematica aleasa. Mi-au placut in mod deosebit imaginile, culorile, luminile. In continuare probleme de sunet, post-procesarea lasa de dorit, sunetul e prea crud si neprelucrat si prea vad toti ceva artistic in asta. Mie mi-a placut ca universul comunist e reconstruit mult din replici, din indicii de felul asta, vezi secventa cu onomastica etc. Acolo unde idei si bugete lipsesc, facem filme despre mizerie si trecut si cu putin noroc castigam si Palme d'Or. Ar mai fi de spus ca filmul e coerent (calitate la filmul romanesc). Astept ultimul proiect a lui Caranfil, "Restul e tacere", care are premizele unui proiect cinematografic "altfel".

Eduard Ţone said...

Corect comentariu, Nexus. Iar partea cu sunetul este, intr-adevar, o boala a filmelor romanesti.

Melcu' cleios said...

4-3-2 mi s-a parut OK privit prin prisma faptului ca din punct de vedere tehnic asa s-au facut mai toate filmele de la noi. Luminile - cand dure si sumare, de jos, gen 'interogatoriu', cand obscure sau reci, sunetul luat din platou, atmosfera redata foarte bine, inclusiv muzica lipsa pana la scena finala. Asa facem noi romanii filme, asa l-a facut si Mungiu.
Ma chinuie insa o intrebare: ce aduce original "4-3-2"?