Insula în pătrăţele roşii

Aţi văzut privirea lui Beckham în meciul Anglia - Croaţia de aseară? În prima repriză, când stătea pe banca de rezerve, părea că vrea să-i toarne lui McClaren cucută în sticla cu apă plată din care acesta sugea cu neputinţă şi nesaţ. Pentru englezi, fotbalul de naţională devine pe an ce trece un chin. De un deceniu şi jumătate încoace singurul selecţioner care a făcut echipa să joace ceva a fost Terry Venables, în 1996, când englezii au pierdut la penalty-uri în semifinale la Euro pentru ca mai târziu să se piardă în beznă. Suedezul Ericsson a aspirat căruţe de lire sterline din trezoreria Federaţiei engleze mai mult pentru a face deliciul tabloidelor decât pentru a le redresa naţionala. Când şi-au dat seama că domnu' Sven stă mai bine la capitolul sex decât la fotbal, gomoşii de la Londra l-au schimbat cu roşcovanul McClaren, pe principiul că unul de-al lor care, vezi Doamne, a avut puterea de a o duce pe 'Boro în finala Cupei UEFA, poate scoate sarea din mare. Eşecul a fost total iar The Sun a "rostit" cea mai inspirată frază a acestor preliminarii când a făcut referire la faptul că cea mai bună zi a lui McClaren ca selecţioner a fost cea în care Israel a învins Rusia. Adică una în care Anglia nu a jucat. Ce-i mai trebuia Angliei? Un amărât de egal cu Croaţia pe New Wembley... Asta în principiu. Fiindcă de facto, englezilor le trebuia un selecţioner care să pună ca lumea nişte jucători în teren şi să-i facă să-şi dorească să ajungă la Euro.

După ce a intrat pe gazon, la pauză şi cu un 0-2 în spinare după numai un sfert de oră de joc, privirea lui Beckham spunea că "americanul" vrea cu tot dinadinsul să îşi ajute ţara. Mie-mi place de Becks. Mi-a plăcut întotdeauna. Dincolo de mediatizarea excesivă, care l-a transformat într-un soi de Barbie masculin a cărui freză contează mai mult decât sprinturile pe dreapta, David a făcut destule la viaţa lui, atât pentru United cât şi pentru naţională. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un fotbalist care să centreze mai bine ca el, ba mai mult, care să aibe tehnici diferite de centrare, în funcţie de fază, de plasamentul coechipierilor, de zona de teren sau de alinierea planetelor. Aseară, Beckham a făcut ce ştie mai bine: a centrat perfect iar deşiratul ăla de Crouch, care pare un personaj din Jack şi vrejul de fasole (pe post de vrej, evident) a egalat după ce câteva minute mai devreme arbitrul suedez le inventase britanicilor un penalty cu menire de energizant. McClaren a deschis din nou sticla de apă (plată) şi a început să spere (plat) tocmai când se gândea să ia drumul WC-ului, aşa cum făcuse acasă, în ultimele zece minute ale meciului Israel - Rusia. Numai că rar mi-a fost dat să văd o echipă calificată deja la un turneu final care să joace mai bine, mai câinesc şi mai "anti" precum Croaţia pe Wembley. Selecţionerul Bilic (am avut dintotdeauna o stimă aparte pentru Slaven Bilic, fundaşul cu privire de killer care a făcut istorie pentru croaţi la Euro 96 şi la Mondialul din 98) părea că îşi doreşte victoria ca pe ursuleţul de pluş pe care l-a iubit de nebun în copilărie, l-a pierdut şi l-a regăsit brusc sub scaunul din zona visitors.

E şi ăsta un mod de a trăi: viaţa în pătrăţele roşii a bulversat Insula şi a aruncat-o în ceaţă fără să-i aprindă beculeţul după care să se poată ghida. Cred că aseară târziu, după meci, fanii englezi intrau în staţia de metrou de lângă Wembley având bombe cu ceas în loc de inimi şi postere cu McClaren sfâşiat de ogari pe post de plămâni. Not even God can save the Queen atunci când fotbalul devine prea modest ca să i se dea un titlu nobiliar.