vineri, 26 octombrie 2007

Gâscanul vrăjitor

În vara lui 1979 stăteam în holul unui hotel din Neptun şi mă uitam la meciul Dinamo - FC Argeş, din ultima etapă a Diviziei A. Era, în fapt, finala campionatului, fiindcă, dacă învingea, Dinamo depăşea Piteştiul lui Halagian şi devenea campioană, în vreme ce echpei din Trivale îi era de ajuns un singur punct pentru a lua al doilea titlu din istorie.

Îmi amintesc că meciul începuse bine pentru Dinamo, Dragnea marca în minutul 5 şi mă bucuram ca un copil ce eram. Uitasem însă că la FC Argeş juca Nicolae Dobrin, cel mai mare fotbalist al României de până la acel moment. Nici nu mi-am dat seama când s-a făcut 3-1 pentru Piteşti, după două pase magnifice ale Gâscanului pentru Radu II şi după un gol în care a driblat tot ce se putea dribla şi i-a pasat perfect lui Doru Nicolae. Dudu Georgescu s-a răzvrătit şi a egalat la 3 (e drept, cu un penalty inventat), resuscitându-mi speranţele, însă în minutul 89 a avut loc o fază care mi-a marcat copilăria fotbalistică şi m-a făcut să cred toate poveştile care se spuneau despre Dobrin şi despre gleznele lui de aur. Piteşteanul care şi-a trăit viaţa purtând în spate drama de a nu fi fost pe teren nici măcar un minut la Mondialul din Mexic 70, a şutat de la vreo 18 de metri exact lângă bara portarului dinamovist Anuţei. 3-4 şi Piteştiul se pregătea să-i ridice idolului său "statuia" pe care o merita.

L-am întâlnit pe Dobrin în anii 90, la meciurile lui FC Argeş, o dată chiar în postura de antrenor, cea în care nu a excelat pentru că geniile din iarbă (vezi şi cazul Hagi) nu au cum să devină genii şi pe banca tehnică. Era însă un tip civilizat, modest, cu faţa brăzdată de ridurile vremii dar şi ale tonelor de prune care-şi lăsau "sucul" toamnă de toamnă în butoaiele piteştilor. A avut lângă el o soţie care l-a înţeles şi l-a ajutat să nu ajungă pe drumul închis al nenorocirii - Gica. Dar azi dimineaţă timpul n-a mai avut răbdare cu el: Gâscanul vrăjitor n-a reuşit să facă un ultim dribling şi a plecat, lăsând în urmă parfumul unor vremuri romantice şi, pentru mine, al unei copilării în care orice băiat care juca fotbal pe maidan a gândit măcar o dată "Vreau să fiu ca Dobrin!".



2 Comments:

Nexus6 said...

Un mare jucator, o legenda a fotbalului jucat in alte timpuri, un om modest si talentat, care a fost ocolit de sansa pe care astazi, multi o primesc nemeritat. Trist...

melcu' cleios said...

Un ganditor (iertati-ma, nu mai stiu care anume) definea umorul ca 'modalitatea prin care ne despartim de trecut'.
Astazi s-au inchis 'Ochii lui Dobrin'. Astazi a trecut in eternitate un brand care a devenit, la fel ca si omul Dobrin, nemuritor. Fie-i tarana usoara!