Egipt cu fete (2)

Cele trei finaliste Covergirl de anul acesta au fost Gilda, Simona şi Raluca. Răsfoiţi revista şi veţi vedea fotografii minunate cu ele, în locaţii superbe. Hotelul Grand are o grădină atât de frumoasă încât îţi taie răsuflarea. Practic, e o grădină botanică, plină de palmieri, bananieri, cocotieri, cactuşi şi alte specii tunse, frezate, îngrijite şi udate corespunzător. Paradisul pe pământ. Dar paradisul continuă şi în alte locuri. Într-una din zile am închiriat un vapor particular şi ne-am dus de nebuni pe Marea Roşie, până pe una dintre multele insule pustii. Nisip alb, mare turcoaz, locaţie perfectă pentru o şedinţă foto de vis. Corali în apă, peştişori exotici, snorkeling, delfini care săltau în jur, apus de soare bun pentru filmele cu lipici la corazon.

Fetele s-au emoţionat corespunzător: Raluca prin contemplaţii specific moldoveneşti, Gilda prin ochelarii de soare de anii ’60, Simona prin grija să nu publicăm vreo fotografie în noii ei sâni goi. După ce Gilda a scăpat aparatul roşu al Simonei în apa cristalină (irecuperabil), a avut ceva emoţii cu aparatul ei roz, care se pierduse. De fapt, la Gilda totul era roz, de la bagajul imens la telefonul minuscul. Asortabil. Marele câştig cu ea a fost că a creat senzaţie la hotel. Toată lumea credea că a venit Pamela Anderson în Hurghada. Aproape că am vrut să cerem bacşiş pentru cei care doreau o poză cu Pammy a noastră.

N-am fost să vedem piramidele (erau vreo 7 ore de mers cu autocarul la dus, plus alte 7 la întors) dar ne-am hazardat până la Luxor pentru a vedea templul lui Amon Ra din Karnak, Valea Regilor, coloşii lui Memnon, templul lui Hatshepsut, un atelier de alabastru, o şuviţă de Nil (mai curat ca Dunărea, sau poate era doar porţiunea „pentru turişti”). Adică 5 ore de mers cu autocarul, în convoi, escortat de maşinile de poliţie. Asta se întâmplă din 1997, când a fost un atentat în Luxor în urma căruia au murit mulţi turişti. Cum convoiul ăsta poate avea şi până la 200 de autocare (aşa se întâmplă de Crăciun) şoferii se plictisesc. Şi de-a lungul celor cinci ore se depăşesc unii pe alţii într-o veselie. Imaginează-ţi o cursă de autocare prin deşert, cu depăşiri atât de periculoase încât ţie, ca turist, îţi stă inima în loc. După care ţi-o ia la vale, printre cămilele beduinilor. Beduinii ăştia sunt nişte persoane aparte. Treaba vine aşa: te opreşti la un moment dat într-o oază. Ca să bei un suc, să faci o nevoie, să cumperi un scarabeu. Cum opreşte convoiul, cum apar beduinii, nişte chestii negre care ţin de sfoară cămile de diferite dimensiuni pe care turiştii vor ţine cu tot dinadinsul să le fotografieze. Bieţii oameni, din asta trăiesc şi nu m-ar mira să existe o meserie inclusă în nomenclator, sub forma „cărător de cămile pentru poze”. Pentru că sunt atât de săraci încât le dai banii cu dorinţa ataşată de a face mai mult pentru ei.

Cel mai cool site vizitat este templul lui Amon Ra, din Karnak. De fapt e un complex de temple aflat în Teba, fosta capitală a Egiptului antic (acum se numeşte Luxor). Când cultul pentru Amon, iniţial zeu al vântului, apoi Regele Zeilor, a început să ia amploare (cca 2000-1600 î.H), egiptenii au construit aceste minunăţii. Templul e cea mai mare clădire cu destinaţie religioasă construită vreodată şi menirea lui era să-i facă pe muritori să se simtă insignifianţi în prezenţa lui Amon. Sunt multe lucruri interesante despre acest templu iar sala coloanelor te fascinează automat şi definitiv. Mă mir că n-au reprodus-o încă americanii, în Las Vegas.

La fel de grandioasă este Valea Regilor, locul în care egiptenii şi-au îngropat faraonii vreme de circa 500 de ani, între secolele 16 şi 11 î.H. Mormintele ăstora... Tutmes, Ramses sau Tutankamon – nici nu mai contează – sunt nişte capodopere. Sunt săpate la zeci de metri şi au pereţii pictaţi (şi coloraţi) în mii de hieroglife. Cred că munceau băieţii pe vremea aia cât nu le place să mai muncească acum.

Precum spuneam, la Cairo n-am ajuns. Ghidul care ne-a plimbat prin Marea Roşie, spunea că oraşul are aproape 27 de milioane de locuitori, că 30% din populaţia Egiptului e concentrată acolo şi că mizeria atinge cote alarmante. L-am întrebat cum e să fii ghid. A zâmbit şters. Nu părea foarte încântat. „Cei mai greu e cu turiştii germani. Uită-te la culoare ochilor mei (erau albaştri, n.a.). Am stat odată o săptămână pe bară fiindcă nişte nemţi s-au plâns că ghidul lor nu e egiptean get-beget şi că are ochii albaştri! În plus, se distrează haotic şi bizar. Iar cei mai greu de suportat sunt englezii. Ăştia se îmbată şi se transformă în porci veritabili”. Am mutat discuţia către fotbal şi Ahmed s-a îndulcit: „Nu voi uita niciodată golul lui Hagi din meciul cu Columbia, de la World Cup 94! Eram la o terasă, împreună cu alţi 300 de oameni. Mingea aia a plutit în aer ca o cometă, înainte de a intra în poartă. Hagi a fost un fotbalist fantastic!”.

Fantastic e şi Egiptul. Mai ales când, la final, constaţi că temutul său virus te-a declarat antipatic şi te-a ocolit.