Panduru, acest bufon isteric

Panduru a fost un fotbalist de mare talent, care a păcălit fotbalul. S-a îngropat ani de zile în Portugalia, preferând postura de rezervă la echipe de primă mână de acolo, în schimbul banilor din contracte. Când a avut marea şansă de a juca la un Mondial - în 1994 - i-a spus lui Iordănescu că el nu poate juca mijlocaş dreapta şi a derapat la loc, pe banca de rezerve. Pe care nu avea să o părăsească decât rareori.
Anii au trecut, noi l-am pierdut pe fotbalistul Panduru şi credeam că l-am câştigat pe antrenorul cu acelaşi nume. Un tur de campionat a făcut din Poli Timişoara o echipă interesantă şi competitivă. Părea o mare speranţă. Dar a abandonat rapid. Nu l-au ţinut nervii. Astfel că, în loc de un antrenor, ne-am ales cu un bolnav de nervi. Urlete la conferinţele de presă, show-uri gratuite la care iniţial rîdeai, apoi te revoltai: cum e posibil ca un antrenor să înjure nişte oameni care până la urmă îşi fac datoria?
Îmi ieşise din minte Panduru până acum câteva minute când l-am văzut la televizor în conferinţa de presă de după meciul cu Dinamo. Nu, Panduru n-a bătut pe Dinamo. A scos un 1-1, echitabil, dar nimic mai mult. Nu a salvat, încă, echipa de la retrogradare. În schimb, a început să răcnească la ziarişti că vor să-l bage la puşcărie apoi a plecat intempestiv de la conferinţă spunând că îl caută poliţia. Asta după ce săptămâna trecută condusese maşina deşi avea permisul suspendat.
Ce caută Panduru în această lume care şi aşa are hibele şi căpcăunii ei? Ce vrea Panduru să demonstreze? Că fotbalul e un circ? Că bufonii sunt interesanţi chiar şi-atunci când se află în crize de isterie?